O societate în care răsplata se face în funcție de anii petrecuți în școală e o societate de clasă. De la un anumit nivel de educație în sus, mecanismele care ar trebui să verifice sau să demonstreze că impactul economic, social, cultural este creat de surplusul de diplome fie lipsesc, fie sunt neconvingătoare. De obicei, operăm cu presupuneri de la 1900: „ești (supra)școlit, ai valoare, aparții păturilor superioare”. Ce valoare aduci cu adevărat în piață și în societate, asta se întreabă mai puțin.
Pe de altă parte, doctoratul ține de cercetarea hiper-specializată. E drept, e acumulare de cunoaștere (superficială în sistemul Bologna), dar într-o arie extrem de limitată. Șansele ca societatea să beneficieze de pe urma acestei cercetări sunt extrem de mici. Și asta doar în cazul în care teza e serioasă, și nu plagiată, compilată, sau ineptă. Sunt școli doctorale cu duiumul, inclusiv în arte, în sporturi, în management, în „științe” umaniste și în pseudo-științe. Majoritatea nu ajung să fie evaluate de comunitatea profesională, nu sunt publicate, nu au niciun impact socio-economic. Singurul lor rol e să umfle cu încă o diplomă un dosar de salariat.
Dar să zicem că unele doctorate sunt de-a dreptul revoluționare, inventează ceva, inovează în mod ireversibil. Importanța acelei descoperiri (ușoare pentru cine e capabil de așa ceva) se va reflecta în mod obiectiv în locul de muncă ales, în condițiile salariale, în creșterea statutului și prestigiului, în oportunitățile profesionale și de afaceri. Până descoperă cineva ceva care să merite premiul Nobel (iată, alți bani), importanța acelei descoperiri ar trebui apreciată de cei care beneficiază direct de pe urma ei, nu din oficiu de către întreaga societate.
Cercetarea doctorală e de cele mai multe ori finanțată. Sunt burse, premii, proiecte din bani publici care susțin această activitate rareori necesară. Rareori se fac sacrificii materiale pentru obținerea unei teze de doctorat, iar dacă acele sacrificii au loc, ele sunt în uz strict personal. Îl și aud pe câte un „dottore”: „vai, cât am muncit pentru diploma asta, câți nervi mi-am făcut, câte umiliri am îndurat de la profesorul coordonator”. Cine te pune? Adesea, egoul.
Există deci destule beneficii directe și indirecte, tangibile și intangibile, ale titlului de doctor. De ce să ni se mai dea o rentă din bani publici, după un nici alt criteriu în afară de prezența diplomei la dosar? Este o devalizare cu instrumente birocratice.
Iar atâta timp cât devalizarea e permisă, se vor înscrie la doctorat hoardele de impostori și de analfabeți funcțional. Hai să scoatem sporurile salariale și bursele acordate din oficiu, și o să vedem cine vrea să facă un doctorat nu din oportunism financiar, ci pentru că are ceva de adus în această lume.
Primește postările în inbox: