Cunoașterea valoroasă e cea care face diferența într-un mod mai tranșant între inițiați și ignoranți. Dacă a nu cunoaște ceva te arde la portofel, sau îți strică dispoziția, sau îți afectează sănătatea, sau îți pune viața în pericol, atunci am fi mult mai interesați să avem cunoștințe din acel domeniu. „Dacă prostia ar durea…”, se zice.
Dezavantajul istoriei e că nu beneficiază de acest feedback direct, dureros, implacabil. Cu ce ar fi mai câștigată individual o persoană dacă ar fi expertă în istorie? E o cunoaștere de lux, între celebrity gossip și trivia games, un moft care gâdilă vanități, sau care pentru cei mai „conștienți” hrănește frustrări cu găleata (pentru că observăm capcanele istorice în care tot cade lumea).
Cunoașterea istoriei nu e relevantă la nivel individual, ci doar la nivel colectiv. De asta a fost introdusă în școală: ca să injecteze un anumit mod colectiv de a vedea trecutul (cel mai des național, sau de clasă). Doar la nivel colectiv necunoașterea istoriei ne poate costa sau chiar distruge. Ignoranța celorlalți ne afectează viețile, și de aceea istoria ține de domeniul politicului.
Istoricul, ca politicianul, se află în situația ingrată de a nu câștiga decât dacă reușește să-i aducă pe ceilalți de partea sa. Dar istoricului, spre deosebire de politician, nu i se permite… „flexibilitatea” discursului. Ce ilustrație mai bună decât succesul socio-economic aproape exclusiv al istoricilor care violează deontologia istorică?
Istoricul, prin metodele sale, se aseamănă și unui detectiv, uneori și unui procuror. Dar în vreme ce activitatea justiției are importanță socială și se uită spre viitor, „dreptate pentru morți” poate stârni emoții doar în rândul aparținătorilor.
Istoria nu provoacă foamea și nici nu ține de foame. De aceea, la nivel individual măcar, poate fi considerată irelevantă. În schimb, sunt multe alte laturi ale cunoașterii care pot fi explorate, cu efecte imediate.
Primește postările în inbox: