Psihiatrul Alok Kanojia (aka Dr. K), prezintă câțiva factori care influențează înclinarea spre înalta performanță a unor oameni. Pe scurt, zice el: they are broken in a right way.
Persoanele cu performanțe superioare sunt în primul rând îngroziți de perspectiva eșecului. Această insecuritate permanentă îi face să muncească suplimentar, să nu stea liniștiți până nu sunt cei mai buni din clasă, de la job, din societate.
Pornind de la modul cum ai crescut în familie: iubirea condiționată de performanțele școlare sau de „alegerile” profesionale (dictate de părinți) poate prezice un comportament de high performer al copiilor ajunși adulți. Observăm cum familiile cu profesioniști înclinați spre performanță, sau cu imigranți middle class care vor ca ai lor copii să reușească în noua societate, sau cu părinți care țin foarte mult la statutul socio-economic, își cresc copiii cu o presiune enormă legată de „ce ai să te faci când vei fi mare” și „cum ai să-ți asiguri un viitor de succes” (ce note iei, cum stai în clasamente etc.). Prin tot felul de aprecieri, încurajări, așteptări și proiecții, se cultivă credința că succesul poate însemna un singur lucru: performanța înaltă.
Așa se face că siguranța mentală a acestor persoane crescute cu acest fel de iubire condiționată poate fi asigurată doar dacă performează la un nivel superior.
Factorul iubirii condiționate fie l-ai avut, fie nu l-ai avut. Nu mai e de făcut nimic.
Mai sunt alți doi factori care pot fi creați. Primul e un misecuvinism sănătos. Cu politețe, eleganță și asertivitate, high performerii pot cere să li se dea, să li se facă, să li creeze condițiile pentru ca ei să performeze. Putem învăța astfel să cerem un favor sau un serviciu fără a le da sentimentul celorlalți că sunt întrerupți, folosiți, înșelați și așa mai departe.
E un avantaj la intersecția dintre o atitudine potrivită („oamenii sunt acolo și ca să mă ajute”, „standardele mele sunt înalte și nu datorez nimic companiei care nu îmi apreciază munca și talentul”, „vreau să creez viața pe care mi-o doresc eu, nu pe care mi-o impun alții”) și suplețea în interacțiunile sociale („știu cum să fac o ofertă win-win”, „știu cum să îmi fac interlocutorul să se simtă bine servindu-mă”). Lucruri care pot fi exersate și învățate.
În plus, oamenii cu performanțe înalte urăsc să fie doar mulțumiți. Faptul că ar fi mulțumiți nu îi mulțumește. Le e greu să se oprească atunci când alții ar spune că e suficient. Dacă au ocazia să muncească în plus pentru obiectivul pe care și l-au stabilit, cu siguranță o vor face. În timp ce oamenii normali s-ar opri de îndată ce condițiile ar fi mulțumitoare, top performerii nu se vor opri atâta timp cât nu și-au atins potențialul. A nu face nimic e de neconceput la cei cu performanțe înalte.
Secretul e ca această lipsă de satisfacție să nu aibă ca obiect sinele sau lumea (situație des întâlnită la low performers), ci… satisfacția pur și simplu. O persoană cu performanțe înalte va îndeplini condițiile minimale pentru atingerea unui obiectiv, apoi va merge și mai departe, până acolo unde o duc priceperea și resursele.
Ceea ce îmi aduce aminte de exemplul lui Seth Godin cu maratonul: secretul completării maratonului e să decizi când îți spui că ești obosit(ă).
Deci, dacă ne dorim să fim high performers și totuși nu suntem acolo, poate ar trebui să luăm aceste lucruri în considerare.
Primește postările în inbox: