Poate că zoologia umană are dreptate în ipoteza că masculii nu sunt foarte dedicați vieții de familie, mai bine zis nu-constant-dedicați vieții de familie. Istoric sau antropologic, tatăl și-a exercitat rolul în afara căminului: la vânătoare, la câmp, în atelier, apoi în modernitate la locul de muncă tot mai îndepărtat de gospodărie. Prezența și intensitatea implicării au fost discreționare.
Societatea modernă îl presează pe tată să fie mai prezent decât a fost obișnuit. Unii continuă să fie patriarhali, scăzând costurile sociale prin rămânerea într-o comunitate patriarhală. Dar alții încearcă să fie părinți moderni. Unora li se potrivește rolul (nu mă pot abține: „când joci rolul de tată, agită-te un pic, nu fi doar un spectator, dacă-nțelegi ce vreau să zic” – Sișu/La Familia). Altora nu li se potrivește rolul, dar asta nu-i oprește să se mintă că e minunat și să-și ducă de nas familia cu tot felul de gesturi și cuvinte impresionante. Până în ziua în care dispar brusc și toată lumea e șocată.
M-am întrebat deunăzi de ce prezența chinuită a unui tată care încearcă să păstreze aparențele unei vieți normale (a se citi „burgheze”) de familie nu e apreciată retrospectiv. Nu e doar decepția de la maturitate a copiilor, sau dezamăgirea soției părăsite. E faptul că falsitatea asta se vede, se simte, e intuită în timp ce se petrece. Sunt semnale discrete, dar consecvente, care dezvăluie simulacrul de parenting. Acest simulacru îi înfurie și îi confuzează pe copii, și o forțează pe mamă la o tăcere interesată, „de dragul celor mici”. Dar minciuna are zilele numărate. Plecarea intempestivă a tatălui e pentru că nu mai suportă. Da, nu mai suportă propria minciună acumulată în ani de zile, dar acest motiv rareori va fi recunoscut sau afirmat.
Viața de familie de moravuri burgheze și cu exigențe contemporane nu e lucru normal. E o afacere foarte solicitantă. Părinții cu simțul responsabilității se întreabă în continuu „am făcut îndeajuns?”. Dependențele create și creșterea puterii legale a copilului trimit mai degrabă la ideea de servitute. Multiplele destrămări arată că modelul nu e sustenabil. Și cu toate astea pare mai ușor să joci după cum cântă societatea (mai ales dacă ești și în căutare de validare socială), decât să revoluționezi modelul.
Și rămâne întrebarea: e de preferat un tată care se preface unuia care pleacă oricând i se scoală? Poate că da, poate că nu… Uneori, lipsa de sinceritate poate crea răni mai mari decât dezinteresul asumat.