La 59 de ani, George Carlin zicea: „I sort of gave up on the human race and gave up on the American dream and culture and nation, and decided I didn’t care about the outcome. And that gave me a lot of freedom, a kind of distant platform to be kind of amused, to watch the whole combination of wonder and pity, and put that into words. Not having an emotional stake in whether this experiment with human beings works. I really don’t care, I love people as I meet them one by one. People are just wonderful as individuals, you see the whole universe in their eyes if you look carefully. But as soon as they begin to group, as soon as they begin to clot, when there are 5 of them, or 10, or even groups as small as 2, they begin to change. They sacrifice the beauty of the individual for the sake of the group. I decided it was all under the control of groups now, whether it’s business, religion, political people or what, and distance myself from wishing for a good outcome”.
Faptul că spunea asta în 1996 nu mai contează, lucrurile sunt vechi de când lumea. Modul în care ne transformăm în grupuri e trist, dar adevărat (și de înțeles în perspectivă evoluționistă). Let’s put it this way: să ne bucurăm cât mai mult de libertatea de a fi indivizi. E un lucru rar la scara istoriei.
Detașare individuală – asta sună a individualism, nu? Nu chiar. Una e să te detașezi de o chermeză la care nu ești invitat, și alta e să fii învestit cu puteri și atribuții care te responsabilizează. Când nu ai control, nu poți schimba lucruri. În cazul lui Carlin, singurul control este în legătură cu discursul din show-urile de stand-up (cu toate că și acelea au fost cenzurate). Restul poate fi, chiar trebuie să fie, în afara preocupărilor proactive. Pentru că reușita unei acțiuni depinde și de concentrare.
Unele părți din societatea și-au făcut un prost obicei din a ține predici despre cum trebuie să schimbăm lumea și din a shame-ui pe oricine nu se încolonează în voluntarismul acesta discursiv sau performativ. Pe mine m-a însoțit toată viața: „trebuie să facem ceva”. Eram rupt în cur, dar undeva în mintea mea mi se ordona să schimb lumea, țara, specia. Poate am fost prea mult în contact cu radicalii anilor ‘90 (trecând prin anii ‘30). Poate că faza umanitar-socialistă din viața fiecăruia a durat mai mult decât era nevoie.
Ce doream să spun era că vine o zi când îți dai seama că trebuie să existe o relație strânsă între capacitatea de a schimba ceva și încercarea de a schimba ceva (cât despre schimbarea însăși, e departe de a o putea controla). „Dați-mi puterea, apoi o să am și o responsabilitate pe măsură”. Până atunci, cât timp suntem mici, să facem schimbări mici, începând cu viețile noastre. Prima ar fi să nu ne mai consumăm fizic și mental pentru lucrurile a căror schimbare (încă) nu depinde de noi. Și a doua: să nu mai fim megalomani.