Dezamăgit de toate ecranizările Odiseei lui Homer (inclusiv intuitul dezastru al lui Nolan), am pus mâna pe carte. Și mare mi-a fost mirarea să văd că tot ceea ce știam despre Odiseea era denaturat, superficial, la a treia mână.
În primele patru cânturi (eu le citesc în proza tradusă de Ioan Caragiani acum 150 de ani – mare om, mare talent), am observat interpunerea planurilor spațiale și temporale, complexitatea personajelor divine (zeii) și importanța acțiunilor lor; tehnica flashback-ului prin relatările tovarășilor lui Odiseu; ancheta întreprinsă de fiul lui Odiseu, Telemah, care deocamdată e personaj principal (Odiseu conturându-se doar prin descrierile celorlalți, ceea ce e de o sută de ori mai frumos decât o narațiune liniară); bogăția și diversitatea lumii elene încă dinainte de epoca clasică; în fine, faptul că se amesteca vinul cu apă.
Multe surprize plăcute, dar tardive. Ceea ce m-a pus pe gânduri în legătură cu modul de transmitere a culturii generale. Vorbim de AI slop, informație AI hrănită din informație AI ad infinitum et ad nauseam, dar am putea vorbi la fel de bine despre pop culture slop, care nu doar că a uitat de unde a pornit o informație culturală, ci nici nu mai știe contextul sau scala. Dispărute sunt vremurile când cultura clasică era receptată direct, în greacă și latină, iar intermedierile de azi sunt din ce în ce mai numeroase și mai inexacte, cu aportul generos al reinterpretărilor din media.
Fun fact: Motivul cu pânza Penelopei (sau, cum cânta Andrieș: „Penelopa țesea o pânză / Și mânca doar pâine cu brânză…”) e doar o notă de subsol, un argument din trecut al pețitorilor că Penelopa ar mai putea recurge la viclenii pentru a nu le da satisfacție.
Cred că respingerea lejerității de a spune că știi povestea Odiseei pentru că ai văzut filmul nu este același lucru cu o atitudine elitistă. Speranța mea este să nu mai amestecăm lucrurile. Fiecare instanță din lanțul transmisiei și transformării culturale e un alt produs. La rigoare, nici cititorii nu receptează Odiseea „adevărată”, pentru că nu o ascultă pe la vreo serbare cu aezi. Poate că mă înșel spunând că erodările în formă nu sunt totuși atât de grave ca erodările în fond.
Se pare că introducerile, profesorii, „oamenii de cultură” se scaldă și ei în cultura „după ureche”, din auzite, „lăutăristă” (Noica dixit).
Oricum, ce voiam să zic e că Odiseea merită citită, pentru că e unul dintre cele mai frumoase omagii aduse umanității.