Dacă mă întreabă cineva care sunt actele culturale de după 2005 cu care am rămas, probabil că ar fi câteva zeci. Mă întorc regulat la Kings of Leon, Ridley Scott, Florence and the Machine, St. Vincent, Regina Spektor, Twin Peaks sezonul 3, Civilization V, Seth Godin, jeans slim fit, Fran Lebowitz, Amsterdam, mulți cineaști indie și muzicieni greu de încadrat într-un gen. La ele se adaugă sute, chiar mii, de produse culturale din deceniile precedente, majoritatea din Statele Unite, că doar am crescut în secolul american. Cărți mai puține, dar ele sunt recuperate din epocile de aur ale literaturii, de dinainte de apariția televizorului și tranzistorului.
Sunt toate lucrurile valoroase descoperite într-o viață. Între a petrece timp cu ceva sigur excepțional și a încerca ceva necunoscut cu riscul de a fi dezamăgiți, vom alege aproape întotdeauna prima variantă. Nu e vorba (numai) de nostalgie, ancorată în trecutul personal sau preluată din istorie. E vorba că ne îmbogățim cu o colecție impresionantă a creativității umane pe măsură ce trec anii. E o bogăție agonisită și greu de ignorat în vreme ce ne raportăm la prezentul aparent ignobil. Numai dacă am parcurge încă o dată întreaga colecție ar fi nevoie de niște ani buni. Ceea ce înseamnă tot mai puțin timp pentru descoperirea unor lucruri noi.
Când aveam vreo 22 de ani și auzeam treimea Pleșu, Patapievici, Liiceanu cum vorbește despre recitirea de mai multe ori a marilor opere (invariabil Frații Karamazov…), mă întrebam cum de se poate pierde vremea în halul ăsta. Dar uite că am crescut și observ cum unele lucruri au căpătat o valoare inegalabilă, pentru care merită să îți dai ani din viață și toată atenția.