Am descoperit jurnalul lui Octav Șuluțiu, unul dintre intelectualii mai puțin cunoscuți ai „generației tinere” interbelice, prieten cu pleiada de nume familiare nouă (Eliade, Ionescu, Lovinescu, Camil Petrescu). Și am dat peste aprecierile sale pline de nerv și destul de lucide în comparație cu ceea ce s-a emis și canonizat din anii ’30 ai României trecute. În 1931, printre panseurile studențești despre dragoste, cultură, femei, sărăcie și depresie existențială, scrie și asta:
„De ce suferă lumea modernă? De nimic altceva decât de lipsă de atenție. De aceea oamenii de azi nu mai pot citi (nici măcar citi, dar să o mai și înțeleagă!) poezia! Aceasta cere descifrare latentă sub un ochi argusian. De aceea azi oamenii nu mai pot face două lucruri deodată: să citească și în același timp să asculte o bucată de muzică. Pentru asta trebuie ca atenția, veșnic trează, să aibă mereu prezent simțul discernământului necesar, dar și al raporturilor obscure, dintre cele două opere.
Azi oamenii nu sunt capabili să-și mai amintească. Pentru că pentru aceasta ar fi trebuit să rețină amănuntul revelator și asociant și oamenii și-au pierdut spiritul de observații.
Contemporani ai mei! Trăiți ca într-o apă a uitării. Treceți pe lângă fapte mici și ochiul vostru nu știe distinge în ele marele fapt. Sunteți greoi de trup și la minte; parcă ar trebui să vă întoarceți din nou în noaptea troglodită din care ați ieșit acum 5000 de ani. Cât vă scârbesc contemporani ai mei care nu știți că în timp ce devorați o friptură, ignorați păduchele care roade pulpa unui viitor Baudelaire!”
„Generația noastră tânără suferă de grabă. Ar vrea să se facă totul repede și bine. De aci surse de mari necazuri. Nu știm să așteptăm!”
Primește postările în inbox: