Una dintre cele mai mari provocări ale unui istoric este să identifice nivelul de înțelegere al publicului său. După zeci de ani de conviețuire cu personalitățile, fenomenele, epocile și conceptele istoriei, lucrurile care par lesne de înțeles pot fi inaccesibile unui public neinițiat.
Îmi aduc aminte cu ce minte încețoșată m-am dus la examenul de admitere la facultatea de istorie. În luna anterioară, am citit capitolele din bibliografia de examen (bucăți din anumite manuale). Citeam și nu se prindea aproape nimic de mine. Subiectele au fost banale: politica externă a Țărilor Române medievale, Constituția de la 1866,… Am luat un 7 chinuit (noroc cu media de la Bacalaureat, în pondere de 50%, care m-a propulsat pe loc cu bursă!). Nu înțelegeam cuvinte, fraze, contexte. Putea fi și o problemă legată de stilistica textului de manual – acele formulări concise, concentrate cu terminologie istoriografică – dar factorul cel mai important cred că era incapacitatea de a face legături cu realitatea imediată, cu experiența de viață, cu interesele civice și intelectuale.
Cu alte cuvinte, trebuie să treci puțin prin viața de adult, să capeți întrebări despre lumea în care trăiești, să te identifici ca cetățean matur și nu doar ca tânăr condus de mânuță, să te confrunți cu largi calupuri de informație de unde să extragi tipare, modele, ipoteze. La 20 de ani e prea devreme pentru astfel de achiziții și de năzuințe. Desigur, sunt excepții, dar să nu luăm papagalii drept persoane cu abilități de comprehensiune. Vorbind cu oameni trecuți de decenii de anii școlii, ne dăm seama câte informații reziduale avem și cum nu le-am înțeles nici atunci, nici mai târziu.
De aceea am și pornit „Istorie pe șleau”: pentru căutările, lămuririle din timpul maturității. În vreme ce publicul meu originar s-a prins de miză, mulți de pe margine cred că „Istorie pe șleau” e pentru copii, un substitut al școlii (am căzut și eu în această capcană). Dar „Istorie pe șleau” este pentru adulții care se trezesc la un moment dat din amorțeala școlărească, moment urmat de întrebări și frustrări.
Întrebările și frustrările vin pe un fond de cunoștințe. Mai nou, provocarea e cum să vorbești despre trecut cu oamenii care sunt rupți total de trecut. Generațiile recente sunt nu numai nestimulate să „învețe” istoria școlară, dar și ieșite din istorie, trăind fie în continuumul capitalist-globalist-consumerist, fie în deliruri compensatorii de genul dacopatiei, legionarismului etc. La unii e ignoranță din dezinteres, la alții e ignoranță din motive ideologice. E greu să deschizi o conversație în aceste condiții, iar dacă o faci trebuie să începi cu elemente de bază, precum „ce e un secol” sau „cum funcționează un stat”.
În orice ipostază am fi ca istorici, vă rugăm să ne iertați și să ne trageți de mânecă dacă ne lansăm în discursuri pe care nu le înțelegeți. Este defectul nostru profesional… Am uitat cum era să nu mai știm istorie și, oricât de lejer ne-am mișca pe axa timpului, nu ne prea pricepem să ne întoarcem la inocența noastră.