Vremuri revoluționare la Facultatea de Istorie, în 1990

În România Liberă din 25 mai 1990 a apărut un articol semnat de Ion Andreiță (om cu experiență de 26 de ani în presa de partid – Scânteia Tineretului și România Liberă ante-89, după cum vă veți da seama și din text) și intitulat Clio în impas. Zoe Petre și Lucian Boia sunt pe baricade. Pam-pam! Textul esențial mai jos.

„La Facultatea de istorie a Universității din București continuă să persiste (sic!) o nefirească tensiune dramatică – urmare a raporturilor studenți-dascăli, dar și dascăli-dascăli, studenți-studenți – generând o atmosferă deloc propice studiului, menirii unei atare instituții. Diversitatea de opinii își dă mâna cu aversiunea, între doleanță și patimă nu există hotar – încât „firul Ariadnei”, oricât de iscusit, n-a reușit până acum să descopere limanul adevărului. Fiecare dintre cele 29 de cadre didactice și 200 de studenți este o cetate inexpugnabilă, blindată cu platoșe de argumente infailibile și arcași nemiloși, pe metereze. Cum, când și de ce s-a născut această încrâncenare, demnă de o cauză mai bună? Într-un fel, situația este un produs (sau efect) al Revoluției. Al spiritului înnoitor adus de aceasta. Că lucrurile n-au evoluat pe făgașul curat al acestui spirit – nu mai este de vină Revoluția. Mai mult, se pare că Revoluția n-a făcut în cazul de față decât să deschidă o „cutie a Pandorei” în care mocnea o încâlceală de conflicte aparținând în exclusivitate dascălilor. Eliberate, acestea au prins să se zvârcolească aidoma unor duhuri rele în atmosfera primenitoare. Și-au găsit „oxigenul” necesar în acțiunea studențească de contestare a unor cadre didactice, afecțiune democratică de care s-au molipsit și viitorii istorici. Aparent, spiritele s-au liniștit prin alcătuirea unei liste cuprinzând numele a 9 dascăli (din 12 inițial) decretați de studenți drept indezirabili. Este posibil ca unele nume (puține) de pe această listă să-și merite dizgrația. Așa cum este de netăgăduit faptul că altele (multe), de o competență incontestabilă, să nu merite o astfel de acuză. Ciudat este însă faptul că această listă a fost întocmită (de cine? cum? în ce scop sau interes?) încă din ziua de 27 decembrie 1989, când studenții se aflau în vacanță.

La o primă convorbire pe care am avut-o în facultate au participat: lect. dr. Zoe Petre, decan; lect. dr. Lucian Boia; Armand Goșu, student anul IV, reprezentant al Ligii studenților din facultate; George Lazăr, student anul III, membru în Ligă și în Consiliul profesoral. (În paranteză fie spus, sunt avertizat că cei doi tineri reprezintă partea moderată a Ligii). Iată cât mai sintetic și exact (posed o documentare în stare să acopere câteva numere de ziar) opiniile acestor interlocutori. Zoe Petre: „A exista și există, în continuare, o neînțelegere între cadrele didactice ale facultății. Revoluția a ascuțit aceste contradicții, reliefate mai ales în raporturile cu studenții”. Lucian Boia: „Nici o altă disciplină n-a fost afectată mai mult de către Dictatură, ca istoria. Va trebui să refacem tot ce s-a stricat, altfel nu putem intra, din acest punct de vedere, în Europa. Istoria nu va mai trebui privită evenimențial, cum știu unii, ci problematic. Chiar istoria României trebuie rescrisă cu alte instrumente, noi”. Zoe Petre, în completare: „Chiar problemele de istorie interetnice nu se rezolvă cu argumente tradiționale, afective. Din astfel de cauze s-au născut confuzii în ierarhia valorică în facultatea noastră. Există oameni foarte buni pe felia lor, dar fără capacitatea de conexiune cu domeniul alăturat. Poate că studenții au sesizat aceste discrepanțe. Unii dascăli au fost mai aproape de modul de gândi al studenților, alții nu”.

Între cei ce nu, se înscriu dascălii contestați. Din acest moment, discuția continuă mai ales cu cei doi reprezentanți ai studenților (contestatari), cei doi dascăli acceptând tacit punctul lor de vedere – uneori mai punând ceva gaz pe foc, alteori admonestând amical-părintește câte o prea exagerată săritură peste cal. De la un capăt la altul al listei, celor 9 cadre didactice li se impută lipsa de competență profesională. Așadar, în ordinea…intrării în scenă: Gh. I. Ioniță, Doina Smîrcea, Zorin Zamfir, Vasile Budriga „Incompetenți!”, cu o subliniere în plus pentru Ioniță: prea multă monedă bătută pe ceaușism. Și: conf. dr. Matei Vlad. Ghilotina robespierre-eană: „Incompetent, agresiv!” Lect. dr. Maria Totu – „Cursuri dezlânate, prea puține lucruri noi, exagerează tendințele naționaliste!”. Asistent dr. Adina Berciu – „Incompetentă, subiectivitate în aprecierea studenților!” Asupra conf. dr. Nicolae Ciachir și lect. dr. G.I. Iscru s-a insistat mai mult. Nu pentru a face o departajare nuanțată a opiniilor, ci pentru a înghesui mai multe săbii în aceeași țintă; țintă de elită, având în vedere că acești dascăli au o bogată activitate de profil, susținută, dincolo de catedră, în publicații, cărți etc. Nicolae Ciachir, deci. „Incompetent!” – cade sabia lui Damocles (strașnic mânuită de cei doi floretiști studenți) peste grumazul nevăzutei umbre. Totuși, a scris o seamă de cărți (consacrate îndeosebi istoriei popoarelor din sud-estul Europei), se bucură de o reputație internațională, este invitate de diverse universități din lume să țină prelegeri. Inflexibilii paznici la armonia hotarului românesc al muzei Clio: „Incompetent! Are greșeli în cărțile sale, care au mai ales un caracter de popularizare”. (Decana dă o mână de ajutor: „Într-adevăr, are multe lucrări, dar nu toate apreciate chiar la Institutul de studii sud-est europene”). G.I. Iscru: inflexibila sabie tânără: „Indiscutabil, incompetent! Oportunist fantastic, violent, feroce. Naționalist!” (Decana: „harnic și cu voință, totuși”…L. Boia: „Reprezentant tipic al naționalismului agresiv”). Discută despre cărțile lui – trei de referință în știința istorică românească: una consacrată învățământului, alta Revoluției lui Tudor Vladimirescu, cealaltă Revoluției de la 1848. „Toate – decid infailibilii judecători-studenți – sunt cărți de popularizare, care nu aduc nimic nou”. Între altele, dascălul Iscru este acuzat că prin 1972-1973 a scris un articol în revista „Forum”, în care folosește citate din Ceaușescu. După un moment de reflecție (singurul în această convorbire) cei doi studenți revin: „Dar noi nu ne-am legat de activitatea lui politică (?!?) pentru că, iată, noi îl iubim, îl stimăm și-l urmăm pe domnul profesor Ștefan Ștefănescu, competent și pedagog, chiar dacă dânsul a făcut parte din CC al PCR”. În rapidă completare – L. Boia: „Într-adevăr, dacă în istorie s-a salvat ce s-a salvat, aceasta se datorește profesorului Ștefănescu”. Și – Zoe Petre: „Pentru Ștefan Ștefănescu a fost un calvar starea în CC al PCR, dar a făcut-o pentru a salva Institutul „Iorga”, istoria”.

[…urmează iar un ocol retoric – VP]

Este acuzat un dascăl pentru un articol, dar nu se suflă nici un cuvințel despre, într-adevăr, „cazul Ștefănescu”; cel care a înălțat osanale (pe toate drumurile, inclusiv revistele de specialitate) lui Ceaușescu; cel care l-a inclus pe dictator în „Enciclopedia istoriografiei românești” (Editura Științifică și Enciclopedică, 1978) redactându-i și fișa de mare istoric, cel care îi tămâia cu cele mai înalte epitete la înscăunarea ca academician și președinte de onoare al marelui for, mărturisind (în „Magazin istoric”, nr. 8/1985) că „am avut înalta cinste și onoare de a face parte din delegația care i-a prezentat această hotărâre”; cel care a făcut parte din CC al PCR în mai toate legislaturile „epocii aurifere”, confirmat inclusiv de ultimul congres din noiembrie trecut: Ștefănescu, cel care – „politruc” și „ratat” – a fost scos imediat după Revoluție de la conducerea (nefastă) a Institutului „Nicolae Iorga” (și din institut) după cum îmi confirmă dr. Nicolae Stoicescu, actualul ministru al cultelor. Așadar, despre un astfel de caz, nici o șoaptă.

[…iar niște întăriri retorice pentru cititorii cu multă răbdare – VP]

Din păcate, în facultatea aceasta ghemul neînțelegerilor este încâlcit rău, iar momentan cheia se află în mâini care nu au nici un interes să-l descurce. Pentru că există întrebări (justificate) cu privire la însuși modul de alegere a decanului, a consiliului profesoral, la luarea deciziilor în acest for. Plutește o umbră ocultă asupra felului cum s-au făcut unele propuneri de promovare, la excepțional, de la postul de lector direct la cel de profesor universitar, de care decana și L. Boia nu sunt străini. Să te mai miri, atunci, de candoarea cu care doamna decan exclamă: „Nu pot să intervin peste autoritatea Ligii studențești!” – lăsându-și colegii de izbeliște și căutându-le grabnic înlocuitori mai mult sau mai puțin oportuni ?! O altă întrebare, al cărei răspuns merită căutat: Dacă lista cu dascălii indezirabili a fost alcătuită pe 27 decembrie 1989, când studenții se aflau în vacanță, cine este adevăratul ei autor? și – urmare logică – cine a trecut apoi la manevrarea studenților, prin intermediul ligii? Și: De ce nu este luat în seamă sindicatul cadrelor didactice (legal constituit, înscris la judecătorie) – pentru că, întâmplător (sau nu) fac parte din el, ca membri sau lideri, și dascăli contestați? Iată întrebări care cer o analiză și un răspuns neîntârziat, atât din partea obștii facultății, cât și a Rectoratului și Ministerului, până acum opace la numeroasele memorii adresate. Clio, muza istoriei, trebuie scoasă din impasul în care a fost împinsă de actuala noastră „istoriografie” românească.”

Din câte știu, avansarea rapidă de la lector la profesor universitar a fost justificată de faptul că, în anii ’80, posturile și avansările universitare au fost blocate (în întregul sistem? doar la UNIBUC?), atât Zoe Petre, cât și Lucian Boia acumulând între timp suficientă vechime și operă pentru a-și merita titlurile de profesori.