N-ai mai prins bilet la concertul Florence + the Machine de la Electric Castle? Cumpără-i măcar albumele

Stăteam eu și mă gândeam cum ar fi fost să o ascult pe Florence Welch la Electric Castle de anul acesta, când dintr-un colț al memoriei mi-a sărit în fața ochilor o imagine cu o carcasă de cd întoarsă pe toate fețele. Uitasem complet că aveam în casă un album original al ei!

Se fac aproape doi ani de când m-am abătut pe strada Utrecht din Amsterdam în magazinul de muzică pe care îl descoperisem la o vizită anterioară. Îmi acordam din nou o călătorie prin muzica lumii, lăsându-mă mai fascinat decât puteam fi în România, la „raionul” de muzică din Cărturești. Mirajul străinătății se manifesta și la acest nivel: iată, în Vest albumele păreau mai vestice decât în România.

Probabil mi se trage de la surprizele pe care le-am trăit în România, când achiziționam muzică ba în carcase fake, dar străduindu-se să păstreze aparențele, ba în carcase cu o bandă tricoloră însoțită de un text de genul: „distributed only in Romania / Eastern Europe”. Decepționat că nu ajunge la mine produsul cel mai bun, că totul e o făcătură, că noi esticii nu merităm respect. Și mă consolam cu gândul vulpii că, dacă produsul nu e ăla de la mama lui, atunci nu merită banii, nici măcar la prețul ăla special pentru țările mai sărace.

În 2012, când am pus mâna în Berlin pe noul album de atunci al lui Florence + the Machine, Ceremonials, nu eram un ascultător activ al ei și o asociam automat cu saga Twilight. Însă pe copertă Florence poza ca într-o pictură de Botticelli meets pre-rafaeliții, iar imaginea a rămas cu mine. Am plecat de la raftul cu noutăți reflectând la legătura dintre calitatea produsului și prețul său piperat: 30 de euro (cred că era o ediție deluxe sau un box-set, ceva).

După care, întuneric total, până când prin 2014 am început să o ascult regulat. M-am uitat pe playlist-ul meu principal cu goodies culese de pe YouTube, intitulat surprinzător „Muzica”, și mi se confirmă că ea a fost prima introdusă, cu „Cosmic Love”. Iată-mă trei ani mai târziu, în magazinul de muzică de pe strada Utrecht din Amsterdam, cu dragostea pentru Florence + the Machine aflată la maturitate, căutând litera F la secțiunea pop. Era acolo, cu reflexiile ei melancolice. Și era numai la 10 euro.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat și vouă, dar mie euroii mi se par mai puțin valoroși când sunt în străinătate și îmi lipsește reperul leului jigărit. În România m-am ferit întotdeauna să dau 45 de lei pe un album de muzică. În Amsterdam, echivalentul celor 45 de lei mi se păreau mizilic. O avea de-a face cu psihologia puterii de cumpărare sau cu atitudinea diferită pe care o ai într-o călătorie – un fel de „viața e scurtă, what the heck”. L-am luat fără să mai stau pe gânduri.

Astăzi am ascultat cd-ul pentru prima oară. După doi ani. Cine mai are un cd-player în casă? Să ai cd-player e mai vintage acum decât să ai pick-up, poate de-a dreptul bizar. Sunt istoric, bizareriile nu-mi sunt străine… Nu mă satur de albumul ăsta, Ceremonials. Mi s-a așezat prin ungherele subconștientului cu atâta discreție, încât mă înfior la fiecare a n-șpea ascultare.

Încerc să-mi explic de ce am cumpărat un cd. Un lucru e sigur: nu pentru calitatea cea mai bună în raport cu alte formate. Erau arhisuficiente melodiile de pe YouTube sau de pe Spotify. E în primul rând un omagiu adus artistei. În al doilea rând – recunoștință pentru efortul individual și colectiv depus la realizarea albumului. Și în al treilea rând, achiziția unui bun cultural (de prestigiu), bun de arătat la prieteni, bun de făcut viața mai bună (ca s-o dau și pe animism / materialism acum).

Cât despre concertul pierdut din România, mă păstrez pentru un eveniment într-o sală mică – ceva intim, elegant, pentru romantici pierduți în secolul 21.

Nostim e că dețin și cel mai album al trupei Limp Bizkit, Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water (bring it on!). Deloc surprinzător cu norocul meu porcesc, pentru acesta nici a trebuit să fac foamea. A picat la țanc, în 2001, când unul dintre copiii bogați din taberele tatălui meu a uitat albumul în mașină. Nu aveam bani de suc, dar eram boboc de liceu cu album original Limp Bizkit. It was cooler than ice cold.

Ce pot să mai zic? Simțiți-vă voi bine la Electric Castle, că eu mi-am făcut pofta ce-am poftit! Pwp!