Carrie Browstein: Hunger makes me a modern girl

“It was so Northwest. All about the music. The 90s had a monolithic feel, a sturdiness, realism as opposed to fantasy. In the punk scenes we came from, honesty was valued tantamount, or even more so than artistry.”

carrie brownstein hunger makes me a modern girl book cover

Pe Carrie Brownstein am plăcut-o instantaneu în Portlandia, serialul pe care l-am descoperit acum doi ani jumate, în care făcea alături de Fred Armisen (ex Saturday Night Live) o comedie căreia îi duceam dorul din vremuri imemoriale. Serialul a fost o gemă – greu de găsit, rarisim prin format și stil, proaspăt și provocator tematic. No spoilers ahead. Am continuat să-mi petrec timpul pe youtube cu perechea asta simpatică și într-o conversație despre muzică am auzit de Sleater-Kinney. Cei doi și publicul lor imediat știau de ce venise vorba de trupa asta, dar eu nu m-am prins. Totuși, am rămas curios, pentru că Fred zicea că în momentul în care a ascultat o piesă a lor, Call the Doctor, ar fi exclamat că era cea mai tare chestie ever. Așa că am ascultat-o, m-a extaziat, am făcut repede legătura cu Riot grrrl – altă descoperire relativ recentă – și am luat la rând sugestiile youtube, până când am văzut-o pe Carrie într-un videoclip Sleater-Kinney. Ea era chitarista solo! Ia uite, zic, cu cine am avut onoarea.

Pe Carrie din Portlandia am dat-o pe Carrie din Sleater-Kinney și am ajuns în cele din urmă la memoriile ei, Hunger makes me a modern girl. Am citit cartea asta trecând prin toate albumele lor, cronologic, ba chiar luând la rând și piesele din preistoria trupei, când Corin cânta în Heavens to Betsy. Corin Tucker este Vocea. Corin mă face să tac și să venerez. Carrie m-a adus la Corin ca să îmi testeze loialitatea; and I failed her, dar tot Carrie e cea care poate înțelege de ce și cum te-ai putea îndrăgosti de Corin. Lăsând îndrăgulirea la o parte, m-am apucat de cartea lui Carrie Brownstein pentru că anticipam o călătorie în scena punk-alternative a Americii anilor ’90, în special cea din triunghiul Seattle-Olympia-Portland, și pentru că doream perspectiva unei participante feminine la un episod magnific din istoria muzicii rock care e dominat de vedetele masculine (Nirvana, Alice in Chains, Soundgarden, Pearl Jam). Dar, mai mult, doream să călătoresc alături de Carrie, să mă ducă acolo unde media nu a avut deschiderea să intre, preferând să răstălmăcească totul din afară. Am dat peste ce-am poftit și mai mult decât atât (bonus apariții ale lui Cat Power, White Stripes, Eddie Vedder, Sonic Youth). Am scos niște teasere pentru voi:

I spent my days listening to records and trying to ingratiate myself to a roommate named Aimee who had grown up in Olympia. In my vision of Olympia, it was mythical. It was Paris or Berlin in the 20s, it was the Bloomsbury group, it was the cradle of civilization. I sensed Olympia would be my salvation, where I needed to end up. It was also tiny. I assumed that every denizen of that town was a young punk, walking around with a bag full of 7-inch singles and a fanzine, and in a band. But Aimee had never heard of these bands from Olympia. So she graciously let me proselytize to her about her own hometown, a town she was likely relieved to have departed, off to bigger and better things. I regaled her with tales of indie labels. I played her Heavens to Betsy and Bikini Kill cassettes and KRS compilations. She tried to be helpful, filling in geographical gaps in my knowledge while I filled in musical ones in hers.

sau

This is where we were starting to grapple with something we would grapple with for the rest of our time as a band: that there was always a sense we were going to have to defend and analyze what we were doing. Why are you in an all-female band? Why do you not have a bass player? What does it feel like to be a woman in a band? I realized that those questions—that talking about the experience—had become part of the experience itself. More than anything, I feel that this meta-discourse, talking about the talk, is part of how it feels to be a  “woman in music” (or a “woman in anything,” for that matter—politics, business, comedy, power). There is the music itself, and then there is the ongoing dialogue about how it feels. The two seem to be intertwined and also inescapable. To this day, because I know no other way of being or feeling, I don’t know what it’s like to be a woman in a band—I have nothing else to compare it to. But I will say that I doubt in the history of rock journalism and writing any man has been asked, “Why are you in an all-male band?”

Get the book, make yourselves comfortable, then press play.

%d blogeri au apreciat: