Virginia Woolf despre #istoriaei

M-am gândit, uitându-mă prin rafturi după cărți care nu erau acolo, că ar fi peste măsură de ambițios să le sugerez studenților de la aceste colegii vestite să scrie istoria din nou, deși mărturisesc că ideea mi se pare adeseori puțin ciudată, ireală și asimetrică; dar de ce să nu adauge un supliment istoriei? Dându-i, evident, un nume discret, astfel încât să poată figura și femeile fără a se produce nici un fals. Căci întrezărim de multe ori străfulgerări din viața lor în viețile oamenilor iluștri, dispărând în planul îndepărtat, ascunzând, îmi spun câteodată, o clipire din ochi, un râset, poate chiar o lacrimă. […] Dar ceea ce cred că este deplorabil, am continuat, uitându-mă din nou prin rafturi, este faptul că nu se știe nimic despre femei înainte de secolul al optsprezecelea. Nu am nici un model în minte, ca să mă pot întoarce încoace sau încolo. Iată-mă întrebând de ce nu scriau femeile poezii în epoca elisabetană, când nici măcar nu sunt sigură de felul în care erau educate; dacă erau învățate să scrie; dacă avea fiecare salonașul ei; câte femei aveau copii înainte de douăzeci și unu de ani; pe scurt, ce făceau de la opt dimineața până la opt seara. (p. 58-59)

Vestea moștenirii [din partea unei mătuși decedate] mi-a parvenit aproximativ în același timp cu aprobarea actului care conferea drept de vot femeilor. Mi-a fost pusă la cutie o scrisoare a avocatului și, când am deschis-o, am aflat că-mi lăsase o rentă viageră de cinci sute de lire pe an. Din cele două – votul și banii – recunosc că banii mi se păreau infinit mai importanți. Până atunci îmi câștigasem existența cerșind slujbe curioase de prin ziare, relatând o dresură de măgari în cutare loc sau o nuntă în cutare loc; câștigasem ceva bani scriind adrese pe plicuri, citind unor doamne bătrâne, confecționând flori artificiale, învățându-i alfabetul pe copilașii de la o grădiniță. Acestea erau principalele ocupații accesibile femeilor înainte de 1918. Mă tem că nu trebuie să descriu în detaliu asprimea muncii, căci poate știți femei care au făcut-o; nici dificultatea de-a trăi din acei bani, atunci când erau câștigați, căci poate ați încercat. Însă ce a rămas în mine, ca o suferință mai mare decât ambele, era otrava fricii și a amărăciunii pe care mi le-au semănat zilele acelea în suflet. În primul rând, să faci mereu o muncă pe care nu vrei s-o faci, și s-o faci ca un sclav, lingușind și căciulindu-te, poate nu întotdeauna în mod inevitabil, dar părând inevitabil, iar miza era prea mare ca să riști; și-apoi gândul la acel dar unic pe care moartea îl putea ascunde – un dar mic, însă scump posesorului – pierind, și odată cu el și eu, și sufletul meu – totul a ajuns aidoma unei rugini care devorează înflorirea primăverii, care distruge copacul până în străfunduri. (p. 48-49)

Ca majoritatea englezoaicelor neinstruite, îmi place să citesc – îmi place să citesc la grămadă tot ce-mi cade în mână. În ultimul timp însă, regimul meu a devenit ceva mai monoton; istoria vorbește prea mult despre războaie; biografia vorbește prea mult despre oameni iluștri; poezia cred că a manifestat o tendință de sterilizare, ca și romanul […]. Prin urmare, vă rog să scrieți orice fel de cărți și să nu ezitați în fața subiectului, oricât ar fi de banal sau de întins. Sper că, într-un fel sau altul, veți ajunge să aveți bani destui ca să călătoriți și să hoinăriți, să contemplați viitorul sau trecutul lumii, să meditați asupra cărților, să zăboviți la colțuri de stradă și să lăsați undița gândului să se cufunde adânc în cursul de apă al vieții. (p. 137)

Fragmente din Virginia Woolf, O cameră separată, trad. de Radu Paraschivescu, București, Editura Univers, 1999.

Citește aici textul integral în engleză – A Room of One’s Own.

Vă recomand o traducere proaspătă în română, de Anca Dumitrescu și Elena Marcu, publicată la editura Black Button Books.

%d blogeri au apreciat: