Simone de Beauvoir – „Toţi oamenii sunt muritori”

(text scris în 2009)

„Toţi oamenii sunt muritori”…Cuvintele acestea mi-au sunat familiar, fie pentru că le-am auzit în mulţime sau la vreo înmormântare, fie pentru că am auzit de titlul acestei cărţi. Ca să elimin orice dubiu, am decis să o citesc. În felul acesta măcar, conexiunea va fi făcută instantaneu cu romanul dacă voi mai auzi aceste cuvinte. Simone de Beauvoir e cunoscută pe scurt ca fiind o scriitoare feministă şi existenţialistă şi marea iubire a lui Sartre. În registrul existenţialist este scrisă şi cartea Toţi oamenii sunt muritori (Tout les hommes sont mortels, 1948), care sub conţinutul unui roman istoric ascunde drama omului nemuritor, pentru care totul din jurul său îşi schimbă sensul. Personajul Fosca devine o călăuză prin diverse episoade din istoria lumii, fiind în manieră postmodernă şi „Forrest Gump-iană” o persoană influentă şi declanşatoare a unor importante evenimente. Fosca trăieşte astfel în lumea italiană a secolelor XIII-XV, la curtea împăraţilor romano-germani Maximilian şi Carol V, ca explorator prin Canada; în secolul al XVIII-lea este nobil francez iluminat, în Franţa secolului al XIX-lea este revoluţionar, luptând pe baricade. Sunt momente considerate de răscruce în istoriografia occidentală de atunci (1948) (nu ştiu dacă şi de acum), cărora le sunt atribuite schimbarea lumii, evoluţia, expansiunea etc. Viziunea personajului nemuritor chestionează însemnătatea oricărui act considerat de oamenii aflaţi sub iminenţa morţii important pentru omenire.

Trăiesc şi nu am viaţă. Nu voi muri niciodată şi nu am nici un viitor. Nu sunt cineva. Nu am istorie şi nici chip.

E nevoie de multă forţă, spuse el, de mult orgoliu sau de multă dragoste pentru a crede că actele unui om au vreo însemnătate şi că viaţa va birui moartea.

Unul dintre călugării eretici pe care l-am condamnat la rug mi-a spus înainte de a muri: nu există decât un singur bine, acela de afăptui după cum te îndeamnă conştiinţa. Dacă e adevărat, zadarnic vrem să dominăm pământul; nu se poate face nimic pentru oameni, binele lor nu depinde decât de ei înşişi. […] Cred că avea dreptate şi că tot ceea ce pretindem că facem pentru alţii nu slujeşte la nimic.

– Într-adevăr, am spus, nu cred în progres.
– Cu toate acestea este evident că ne aflăm mult mai aproape decât odinioară de adevăr şi chiar de dreptate.
– Sunteţi sigură că adevărul şi dreptatea voastră valorează mai mult decât acelea din veacurile trecute?

Pentru ei cuvântul acesta [victorie] avea un sens. Pentru ei exista un trecut, un viitor: exista un prezent. […] M-am îndreptat spre uşă; nu puteam să-mi risc viaţa, nu puteam să le zâmbesc, în ochii mei nu existau niciodată lacrimi, nici flăcări în inima mea. […] Un străin, un mort. Ei erau oameni, trăiau. Eu nu eram de-al lor. Nu speram nimic. Am ieşit pe uşă.