Paul Goma – „Soldatul câinelui”

(text scris în 2010)

Aţi vrut să-mi închideţi gura. În imbecilitatea voastră structurală (…) mi-aţi băgat în gură, în loc de căluş, un megafon.
(Paul Goma, Soldatul câinelui)

Acest roman autobiografic, scris în 1982 şi apărut în România doar în 1991 la editura Humanitas (iniţial a fost publicat la Paris, în 1983), surprinde o serie de întâmplări şi stări din cursul anului 1981, un an tulbure pentru autor (dacă ne-am permite să atribuim acestei cărţi o valoare confesivă). Stilul degajat, frazele interogative şi flashback-urile necesare înţelegerii prezentului  narativ sunt numai câteva elemente care îl pot ţine pe cititor dedicat acestei cărţi. Sunt rememorate clipe din 1945 (la sfârşitul războiului, refugiat în Transilvania), 1961 (în domiciliu obligatoriu), 1968 (reacţia autorităţilor române la invazia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia şi starea de spirit a românilor), 1977 (anchetele şi sosirea în Franţa) etc. Sunt recurente personaje ca Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Georgescu, Ilie Păunescu, Ion Omescu, Gabriela Melinescu, Penescu, Orăscu (şi mai cum? rămâne să mai caut), diferiţi membri ai Uniunii Scriitorilor. Referinţele la persoane reale sunt dese şi de aceea un indice de nume ar fi fost util la sfârşitul cărţii. Dar din nou mă las tentat să cred în autenticitatea celor povestite, lucru care nu îmi este confirmat încă. Şi nişte citate (din ediţia Humanitas, 1991):

Dacă nu deschid această carte, trimisă de ei, însemnează că au reuşit, aici, ceea ce nu reuşiseră acolo, în România: să mă oblige să-mi construiesc singur ziduri de închisoare – frica, frica, frica fiind cel mai înalt, mai gros, mai de netrecut zid de incintă, de celulă. La urma urmei: căluşul. Mai exact: căluşul pe care noi înşine ni-l îndesăm în gură. De obicei, jubilând… (p. 16)

Dar numaidecât, mă neliniştisem: de la o vreme nu mai conta „randamentul” maşinii – care, la o adică, putea să se şi oprească – ci amintirea: victimele de ieri fuseseră atât de profund victimizate, încât, azi, ele însele îţi confecţionau ciomagul, iar dacă ciomăgaşul întârzia să le ciomăgească, se ciomăgeau ciomăgiţii singuri din obişnuinţă, din memorie. (p. 18)

În ceea ce mă priveşte, nu vreau să „cioplesc” decât limba pe care o cunosc destul de bine şi în care mă simt un deţinut liber să organizeze altfel zidurile celulei. Dacă m-aş muta, aş nimeri în altă celulă şi necunoscută şi nemodificabilă şi care m-ar preface în alt puşcăriaş. Cioplesc ceea ce am mai cioplit şi dacă, de la o vreme, am senzaţia că cioplesc aer, e prea târziu pentru mine, înotător, să mai învăţ să zbor. Aşa că mă scufund… (p. 30)

Şi Monica şi Virgil (şi nu doar ei: la fiecare întâlnire cu Eliade, îmi spune cel puţin o dată: „Când mă gândesc că le-ai scăpat, după câte le-ai făcut…”) mi-au spus de sute de ori că am avut noroc. Şi tot auzindu-i pe alţii, am început şi eu să mi-o spun. (p. 36)

…înţelesesem deci că românul, pus în situaţii delicate, fără ieşire – în care trebuie să răspundă prin da sau ba – ştie să evite un asemenea răspuns (la urma urmei, cine şi cu ce drept l-ar soma pe el, om liber, să-şi îngrădească, optând?): îmbătându-se. Fulgerător! Se fulgeră, se trăzneşte singur – pe loc. Iar dacă întrebătorul insistă cu „fleacul” lui, românul îngălează:
– Lasă-mă, nene, nu vezi că sunt beat-pulbere? (…) (p. 47)