Paul Goma – „Gherla”

(text scris în 2009, pe vremea când eram student)

Printre riscurile unei cariere de istoric se numără şi super-specializarea, care vine mână în mână cu ignoranţa şi cu dezechilibrul valoric. Se poate întâmpla ca un istoric să ştie ce calibru avea cutare pistol folosit în al Doilea Război Mondial, dar să nu ştie cine a fost Petrarca, de exemplu (lucru ce poate isca în schimb o discuţie cu privire la importanţa, câştigul unei hiperspecializări). În cazul meu, ignoranţa a mai pierdut teren luna aceasta, când am făcut cunoştinţă în sfârşit cu două din scrierile lui Paul Goma, unul dintre cei mai „adevăraţi” dizidenţi  români din timpul perioadei comuniste, dacă mi se permite să atribui o valoare ipostazei de dizident.

Poate că ar fi fost o mai bună metodă să citesc opera lui Paul Goma într-o ordine cronologică sau tematică, dar impulsul a trebuit fructificat repede cu ce am avut la îndemână, şi anume romanele autobiografice (mă întreb dacă e vreunul din ele care să nu aibă caracterul acesta) Gherla şi Soldatul câinelui. Un viitor biograf şi exeget al lui Goma ar găsi în tehnica sa narativă, presărată de flashback-uri, de anecdote, de descrieri în detaliu scenaristic, deseori „viscerale”, de fragmente de reflecţie cu degetele pe maşina de scris, o provocare în mod paradoxal plăcută. Ar fi o muncă a unui medic legist dedicat.

Gherla construieşte filmul ultimelor zile de detenţie politică (1958) în penitenciarul din… – aţi ghicit. Cartea a fost publicată în Franţa iniţial, în 1976, iar varianta românească a apărut în 1990, la editura Humanitas, ediţie din care citez următoarele pasaje:

E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. (…) N-su uitat de loc (sic!), n-au uitat nimic, dar tac. Dintr-o spaimă fără temei – cine ce o să le facă? Dacă ei, bătrânii, tac, de unde vor afla ceilalţi ce s-a întâmplat cu adevărat? (p. 15)

[rabinul Eskenazy îi spusese că românii nu au educaţie să supravieţuiască puterii şi bunăstării, şi că nu sunt pregătiţi pentru libertate, pentru că n-au cunoscut-o niciodată, „nu ştim cu ce se mănâncă”] Nu ne prea chinuie setea activă de libertate. Şi cu asta am ajuns la solidaritate. Pe român cu greu îl convingi (sau nu-l convingi deloc) să intre „în front”. Tot ce depăşeşte ograda lui, bătătura lui, nu-l interesează, sau îi trezeşte suspiciunea, teama – de asta Moromeţii e o carte genială. (…) În caz de pericol, românul sare, dar nu pentru că vecinul lui ar fi în pericol ci pentru că acel pericol ar putea să se întindă şi la el, în ograda lui. (p. 93)

De o mie, de zece mii de ori mi-am spus, am spus colegilor de lanţ că supunerea „înţeleaptă” nu face lanţul mai uşor, mai…purtabil. Răspunsurile erau cam astea: „De ce să-i irităm?” „De ce să nu-i lăsăm în pace, ca să ne lase şi ei…” – în care pace ne lăsau ei? „Şi ce crezi că rezolvi cu asta” era întrebarea-ncuietoare. Trebuia să fac un efort teribil ca să le explic că libertatea se cucereşte întâi dinăuntru: ca să devii liber, trebuie mai întâi să vrei să fii liber şi să-ţi propui să faci tot ce depinde de tine ca să te liberezi. (…) cu cât eşti mai supus tiranului, cu atât tiranul va deveni mai…tiran. (p. 94-95)