„Omul de bine” : o definiție de Alina Mungiu-Pippidi (1995)

„Cel mai răspândit dintre ele [= cele două stereotipuri de cetățeni postrevoluționari descrise de autoare, n.n.] a fost creat de mass media care susținea puterea, pornind de la o realitate indiscutabilă: majoritatea poporului român nu luase pare la revoluție și ar mai fi suportat o veșnicie tirania lui Ceaușescu, dar se bucurase sincer la căderea dictatorului și asimila experiența sa din acele zile din fața televizorului cu o participare reală. Pentru ei a fost inventat stereotipul „omului de bine” ( plain folk – o cunoscută tehnică propagandistică), acesta însemnând un om care își văzuse de treabă și în timpul lui Ceaușescu – că doar chiar dacă nu ești de acord cu regimul este mai constructiv să i te încadrezi totuși prin muncă decât să protestezi degeaba – și pe care Revoluția îl eliberase tot ca să se apuce de treburile lui, dar mai puțin stresat de regim ca înainte. „Omul de bine”, ai cărui strămoși pot fi lesne identificați în literatura românească, este un om care-și vede de treaba lui, lăsând pe mai marii săi să cârmuiască. El pune umărul dacă este solicitat, dar nu dă dovadă de inițiativă, iar inițiativa altora îl sperie. El a asimilat ușor ideea că „toți am făcut Revoluția”, deoarece aceasta îl elibera de orice datorie, ca și de orice culpabilitate privind regimul anterior, în care la drept vorbind el nu se descurcase rău. „Omului de bine” i s-a inventat o istorie completă, începând cu trecutul, în care el fusese deopotrivă de exploatat de regimul antebelic ca și de cel comunist. „Omul de bine” fusese injustițiat înainte de venirea comunismului de către privilegiații acelor vremi (partide istorice, proprietari de case naționalizate și de teren agricol ș.a.m.d.). El continuase să o ducă greu sub comuniști, dar cel puțin atunci injustiția fusese repartizată egal. În plus, comunismul îi dăduse casă și loc de muncă, siguranța zilei de mâine ș.a.m.d. După răsturnarea lui Ceaușescu el n-avea în nici un caz de ce să se întoarcă la perioada interbelică. Este evident că nu s-au circumscris acestui stereotip decât cei fără memorie sau cultură privind România de dinainte de ca și situația celorlalte țări din Est. „Omul de bine” vede România scoasă din orice context, neavând elemente pentru nici o comparație. Viziunea sa este una domestică și parohială, limitându-se la universul său cel mai familiar. El își face un titlu de glorie în a nu avea nici o altă părere decât ceilalți și gândește în faimoasa limbă de lemn în care i s-au adresat superiorii săi atâtea zeci de ani, și în care a auzit radioul și televizorul, pentru că „omul de bine” nu prea citește cărți. Prototipul său perfect este „chiriașul” din casele naționalizate, dat adesea de exemplu de către propaganda postrevoluționară de stânga ca un fel de „talpă” a societății românești. Chiriașul dintr-o casă naționalizată este un profitor involuntar al abuzurilor regimului: el a intrat într-o casă care nu îi aparține, dar care i-a fost atribuită de stat. Propaganda statului are deci rolul, pentru a păstra autoritatea statului, să întărească chiriașului ideea că nu are de ce să se simtă vinovat și de ce să cedeze casa proprietarului adevărat, el este un „om de bine” care a muncit cu modestie o viață, în vreme de proprietarul, la drept vorbind, nu se știe pe unde a umblat, cum a ajuns inițial în posesia casei – probabil o moștenire de la niște strămoși exploatatori ș.a.m.d. Au fost autori postrevoluționari specializați în acest gen de adresare […].”

(Alina Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, București, Humanitas, 1995, p. 256-257)