Ernesto Che Guevara, ”Jurnal pe motocicletă”

(text scris în 2009)

Ernesto Che Guevara, Jurnal pe motocicletă, trad. din engleză de Ana Chirițoiu și Gruia Dragomir, Iași, Polirom, 2008

Jurnalul de călătorie al lui Che Guevara a fost de curând tradus în limba română la editura Polirom (2008), pentru a veni mai mult în întâmpinarea celor cărora le-a plăcut ecranizarea lui Walter Salles din 2004 (Diarios de motocicleta). După lectura jurnalului, scris la un an de la călătoria de-a lungul Americii de Sud (după notițele luate în timpul deplasării, astfel că titlul de jurnal -chiar dacă nu etimologic, ci cu ceea ce presupune atmosfera din el – rămâne valid), pot să remarc pertinența regizorului la realizarea filmului. Totuși, lectura poate câștiga din nou – pe linia expresiei ”cartea bate filmul” – prin micile povestiri și prin atitudinile care emană de la o aventură, și nu de la o epopee cinematografică (oricât de de-dramatizată a încercat Salles să o facă). Cititorii care ar căuta rădăcinile ideologiei sale comunist-revoluțioare de mai târziu s-ar putea să rămână dezamăgiți. Atitudinea lui Che Guevara față de inegalitățile și nedreptățile sociale e firească, umană, augmentată doar de drama socială în care se zbătea America latină. Un tânăr student la medicină fiind – dar declarându-se medic -, el va profita din plin de tratamentul pe care îl va primi prin diferite locuri în virtutea titlului pe care îl purta. 

Iată cum descrie el întâlnirea cu cei doi comuniști din Chile – soț și soție – fragment prezent și în film:

La lumina singurei lumânări pe care o aveam, bând mate și mâncând o bucată de pâine cu brânză, silueta chircită a bărbatului avea un aer misterios și tragic. Ne-a povestit, în cuvintele lui simple, expresive, despre cele trei lumi pe care le petrecuse în închisoare, despre nevasta lui care aproape a murit de foame ca să îi fie alături cu un devotament exemplar , despre copiii lăsați în grija unui vecin binevoitor, despre călătoria lui zadarnică în căutare de lucru și despre tovarășii săi, dispăruți în chip misterios, despre care se spunea că sunt pe fundul mării. 
Cei doi, amorțiți de frig, strângându-se în brațe noaptea, în deșert, erau o imagine vie a proletariatului din lumea întreagă. (p.106-107)

…încă mai vedeam chipul bărbatului, pe care se citea o hotărâre remarcabilă, și ne-am amintit de invitația fermă pe care ne-a făcut-o: ”Haideți, tovarăși, să mâncăm mpreună. Și eu sunt un vagabond.”, arătându-și astfel disprețul subînțeles pentru natura parazitară pe care o vedea în călătoria noastră fără țintă. (p. 107)

Ce păcat că asemenea oameni sunt asupriți. Deși colectivismul, ”drojdia comunistă”, reprezintă un pericol pentru viața normală, comunismul care îi încingea creierii acestui om nu era decât o dorință firească pentru ceva mai bun, un protest împotriva foametei neostoite, transformat în iubire pentru această doctrină, acărei esență n-o cuprinsese niciodată, dar a cărei traducere, ”pâine pentru săraci”, era ceva ce înțelegea și, mai ales, îl umplea de speranță. (p. 107-108)