Corneliu Coposu în dialog cu Doina Alexandru

(text scris în anul 2010, pe vremea când eram student)

Corneliu Coposu, Confesiuni: dialoguri cu Doina Alexandru, f.l., Anastasia, 1996.

Provenind dintr-o familie de preoţi greco-catolici din Ardeal, Corneliu Coposu (1914-1995) a fost unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai lui Iuliu Maniu (preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc), poziţie care l-a făcut martor la evenimente importante din istoria României: 23 august 1944 şi zilele ce au urmat, armistiţiul cu URSS, afacerea (înscenarea) de la Tămădău (încercarea eşuată de a pleca din ţară a unor lideri ţărănişti – Ion Mihalache, Nicolae Carandino, Nicolae Penescu – pentru a forma un guvern în exil, în 1947), arestarea liderilor PNŢ (iulie 1947). Petrecând 17 ani în detenţie, mulţi ani singur în celulă, Corneliu Coposu a rămas în memoria publică drept unul dintre martirii regimului Dej. Spre sfârşitul vieţii sale, într-o epocă în care manevrele politice deveneau sălbatice (perioada 1990-1995) – autorul fiind afectat deasemenea, Corneliu Coposu a rupt tăcerea în apărarea lui şi în apărarea trecutului comun prin aceste confesiuni.

Volumul mai conţine amintiri ale surorilor lui Corneliu Coposu (Flavia Bălescu şi Rodica Coposu), precum şi o postfaţă semnată de Doina Alexandru.

Gheorghiu-Dej, în faza a doua a dictaturii lui, a început să fie considerat de Occident ca fruntaşul comunist care încearcă o desprindere de Moscova şi astfel i s-au iertat toate crimele. O istorie decentă şi autentică [astăzi sunt publicate foarte multe studii şi volume de documente], scuturată de denaturări şi falsificări, va trebui să stabilească cu certitudine şi obiectivitate care a fost rolul distructiv al dictatorilor din România şi să le acorde pe măsura criminalităţii lor verdictul pe care îl merită. (p. 118)

…de la primul pas, copilul a învăţat să mintă. Adică ştia să spună într-un fel acasă şi în alt fel la şcoală; că trebuia, când vine un străin, să-i spui ceva, iar când vorbeşti cu mama sau cu tata să-i spui altceva. Acest complex al relei credinţe în care au crescut două generaţii a fost catastrofal pentru societatea românească şi eu cred că cele două generaţii crescute în acest complex sunt irecuperabile. (p. 127)

Eu îl consider şi acum pe Antonescu ca un bun patriot, ca un mare general […], dar cred că nu există nici o scuză pentru această continuare disperată a războiului [la est de Nistru] care, cred eu, poate fi explicată prin ambiţia, orgoliul, veleitatea lui Antonescu de a fi printre comandanţii militari care au îngenuncheat Uniunea Sovietică. (p. 154)

Trebuie să menţionez că la arestarea mea, în calitate de fost campion  de haltere la categoria grea şi fost boxeur amator, aveam 114 kg. La ieşirea din puşcărie mai rămăseseră din mine doar 51 kg. (p. 103)