București ’77, după Saul Bellow

(text scris în 2010)

SAUL BELLOW, Iarna decanului (The Dean’s December), trad. Antoaneta Ralian, Iași, Polirom, 2005 (1982).

Un roman cenușiu, cu o întretăiere curioasă a celor două planuri – București = middle of nowhere, și Chicago = acasă – (zic curioasă deoarece ambele sunt sumbre). Pentru Saul Bellow, faptul că a venit în România împreună cu soția lui de origine română constituie un act de curaj, chiar un sacrificiu, dar și un prilej să reflecteze la problemele de acasă (un Chicago corupt, poluat, mizer). Punând pe hârtie textul, Saul Bellow face din punct de vedere cultural/istoric un exercițiu de reprezentare a celuilalt – fie el orașul – din celălalt bloc. În roman, contactul personajului principal cu lumea bucureșteană e minimă (dar poate suficientă?), iar acțiunea se concentrează în prima parte în jurul spitalului Elias (spital al nomenklaturii, din câte am înțeles). Cum romanul a fost lansat în 1982 (dar care o fi data manuscrisului?), e posibil ca unele descrieri ale Bucureștiului să-i fi fost date de soția lui după venirea lor în România în decembrie 1977. Anul 1982 oricum e relativ apropiat de momentul narațiunii, și încă poate da siguranța unor ridicări din sprâncene (de exemplu, penuria de bunuri de consum – nu numai alimentar – este sesizată în repetate rânduri; să înțeleg că fenomenul galantarelor goale a durat aproape un deceniu? sau exagerează – involuntar, uimit fiind – autorul?). O carte bine scrisă (până la urmă e Saul Bellow, laureat cu premiul Nobel – pentru cei care nu cred în „politizarea” premiilor Nobel), care ar trebui să își găsească cititori mai ales printre români.

Orașul era oribil! (p. 32)

– Ce țară bogată și minunată avem, îi spunea. Dacă ai putea cunoaște adevărata Românie! [recunoașteți acest tip de retorică?] (p. 32)

Cei de aici au mare interes să fie în relații bune cu Washington-ul. Sunt foarte preocupați de tratatele comerciale. și apoi, trebuie să-și întrețină în presă imaginea de liberalism. Independența față de patronii sovietici, câte un vot împotriva blocului, când și când, la Națiunile Unite. Toate niște prefăcătorii, bineînțeles. (p.160) – spune un amic al lui Corde (personajul principal), sosit și el în România.

– Da, orașul ăsta trebuie să fie cumplit văzut dinăuntru. Tu îl vezi dinăuntru. Eu nu sunt decât un VIP în trecere. Dar, din cât am putut vedea, mi-am dat seama că viața oamenilor de aici trebuie să fie mizerabilă, lipsită de confort, plină de amenințări și totodată plicticoasă. (…) Imaginează-ți ce însușiri sunt necesare ca să ajungi aici la putere, îți dai seama ce fel de oameni promovează Kremlinul. Niște câini. (p. 167) – spune același amic.

Blocurile de locuințe muncitorești și clădirile oficiale erau acoperite cu portrete uriașe ale președintelui. Fața lui înaltă de două-trei etaje flutura și dârdâia în rafalele de ploaie. Probabil că acesta era felul lui de a se opune stării de spirit prilejuite de Crăciun. Se interpunea. (p. 234-235)

De câte ori mă pregătesc să vin în România, mănânc mai mult. Anul trecut n-am reușit să găsesc în alimentarele din București decât cutii cu sare, borcane cu murături și varză acră. Din când în când apar pui. Pentru ouă trebuie să stai la coadă. Carnea e greu de obținut chiar și pe piața neagră. Pește, nici gând. Alte țări din blocul de răsărit s-au mai îndepărtat de planul agricol al lui Stalin. Aici însă, nici o abatere. Și cartofii sunt o problemă. Totdeauna când mă întorc sunt mai slabă. (p. 303-304) – spune soția lui Corde.