[VIDEO] Românii și maghiarii de-a lungul secolelor

Acum 1000 de ani, urmașii migratorilor unguri care se așezaseră în bazinul Pannoniei erau în plin proces de cucerire a ținuturilor carpatine de dincolo de pădure. Pătura subțire de războinici călăreți a întâlnit aici o populație pestriță, formată în primul rând din români, cărora li se adăugau tot felul de grupuri sosite de la sud și de la est. Ungurii au reușit să își impună puterea politică, iar în scurt timp pământurile au ajuns în proprietatea războinicilor înnobilați și a coloniștilor secui și sași.

Regatul catolic al Ungariei a căpătat aceeași structură feudală ca a regatelor din Europa de Vest, în care o pătură de nobili – în majoritate maghiară sau maghiarizată – stăpânea peste o populație numeroasă de țărani, printre care se aflau foarte mulți români. Cu timpul, o bună parte dintre țăranii liberi au devenit dependenți de câte un nobil, căpătând denumirea maghiară de jobbágy.

Dacă la început iobagii erau atât români, cât și maghiari și secui maghiarizați, până în secolul 18 românii au devenit cei mai dependenți dintre ardeleni. La răscoala de la Bobâlna, de exemplu, au participat poate mai mulți maghiari decât români. 350 de ani mai târziu, la răscoala lui Horea au participat aproape exclusiv iobagi români. Pe de altă parte, în Ținutul Secuiesc iobagii au fost dintotdeauna maghiari.

În general, putem zice că din secolul 12 până în secolul 19 românii au fost dezavantajați în raport cu ungurii, dar relația nobil maghiar – iobag român era doar una dintre multele forme de conviețuire. La fel cum au existat țărani maghiari și secui exploatați de alții de aceeași limbă și religie, în secolele 12-15 a înflorit o nobilime română care nu se dădea în lături de la exploatarea țărănimii din Hațeg, Făgăraș, Maramureș sau Banatul montan. Dar și în Țara Românească și în Moldova boierii puneau biciul pe țăranii dependenți, de ajunseseră unii chiar să fugă în Transilvania în căutarea unei exploatări mai blânde. Iar în vremea Habsburgilor, țăranii români din zonele de graniță au reușit să scape de iobăgie în schimbul serviciului militar în slujba împăratului de la Viena.

Tot pentru servicii militare fuseseră înnobilați și românii în secolele 13-14. Când mongolii forțau pasurile Carpaților, românii au luptat cot la cot cu secuii pentru apărarea Ungariei. Pentru vitejia lor, au fost răsplătiți cu titluri și domenii, iar unii au ajuns chiar în anturajul regelui. Dar nu a trecut mult timp până când o parte au decăzut în rang, iar alții au fost asimilați nobilimii maghiare.

Până în epoca naționalismului, doar religia și originea socială făceau diferența între cei privilegiați și cei discriminați sau exploatați. Cum românii aveau de la început o religie considerată străină – dacă nu chiar eretică – și proveneau mai ales din pătura țărănească, nu e de mirare că au fost într-o situație dezavantajoasă atâta amar de vreme.

Dar ceva relații și o convertire la catolicism – sau, mai târziu, la celelalte trei-patru confesiuni considerate onorabile – puteau să facă minuni. Cel mai bun exemplu este al lui Ioan de Hunedoara, fiul de român care a ajuns conducătorul Ungariei la mijlocul secolului 15 și care deținea zeci de sate și sute de mii de hectare de pământ, doar pentru că era catolic și părinții lui au mâncat din blide argintate. Avem și exemplul lui Nicolaus Olahus, care a devenit primatul catolic al Ungariei. Sau al lui Ștefan Mailat, ultimul voievod al Transilvaniei. Sau al reformatului Acațiu Barcsay, care a devenit principe al Transilvaniei în secolul 17. Sau al cărturarului reformat Mihail Halici, care a scris primul dicționar român-latin. Sau al lui Inocențiu Micu, prelatul greco-catolic care a devenit baron și a primit pensie specială din trezoreria imperială.

De-abia în epoca modernă, mai ales după ce s-a introdus egalitatea religioasă și țăranii au fost eliberați și împroprietăriți, discriminarea a căpătat un caracter etnic. Fie că vorbim despre discriminarea românilor de către elitele maghiare în timpul Imperiului Austro-Ungar, fie că vorbim despre șicanarea maghiarilor de către elitele române în România secolelor 19-20, aceste raporturi nu au pornit dintr-o ură gratuită. Ci din dorința acestor elite de a crea state naționale, adică state în care minoritățile naționale să fie asimilate de către etnia dominantă.

Dincolo de agitația guvernelor și partidelor naționaliste sau de conflictele din vremea revoluțiilor și a celor două războaie mondiale, românii și maghiarii au avut o conviețuire relativ liniștită. Atât în Ungaria dualistă, cât și în România, căsătoriile mixte, sau elevii de o etnie înscriși la școlile celeilalte etnii, sau persoanele bilingve nu erau o raritate.

În România modernă au emigrat zeci de mii de maghiari în căutarea unor oportunități economice, la fel cum sute de ani mai devreme strămoșii secui ai ceangăilor au trecut Carpații în Moldova. Și în Țara Românească se mutaseră atât de mulți secui încât județul de pe valea Teleajenului căpătase numele Săcuieni. În sens invers, boieri și țărani români nu ezitau să își caute salvarea dincolo de munți, atunci când războiul, foametea, abuzurile și conflictele făceau viața de acasă un calvar.

La un alt nivel, chiar nașterea statelor medievale românești a stat sub semnul acestui du-te – vino peste munți. Așa-zisele „descălecate” nu au fost decât roadele emigrării unor grupuri predominant românești în zona de expansiune a Regatului Ungar, regat de care s-au desprins apoi rebelii Basarab și Bogdan deîndată ce și-au consolidat puterea în noile țări.

Voievozii români, pe măsură ce și-au întins stăpânirea și au creat state cu tot tacâmul, au contracarat puternicele influențe ungare, fie acordând privilegii ierarhilor ortodocși în dauna celor catolici, fie aliindu-se cu rivalii Ungariei, cum ar fi Polonia sau Imperiul Otoman. Dar în cei 200 de ani de relații politice, regii Ungariei și-au băgat nasul în Țara Românească și Moldova de tot atâtea ori cât le-au oferit ajutorul și protecția. Mircea, Vlad, Ștefan, toți au beneficiat de banii, trupele și susținerea Ungariei în momentele de cotitură, la fel ca Mihai Viteazul și Matei Basarab din partea principilor maghiari ai Transilvaniei.

Secuii, în special, au avut o contribuție importantă la rezistența anti-otomană: mii de călăreți au luptat alături de moldoveni la Vaslui și alături de munteni la Călugăreni și Giurgiu. Apoi, când Mihai Viteazul a pohtit Transilvania, secuii au fost de partea lui. Așa că istoria faptelor de arme ale domnitorilor români și în general istoria românilor n-ar fi completă dacă nu i-ar include și pe maghiari