[VIDEO] România sub asediu (1944) | ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ep.6

La începutul anului 1944, armatele române și germane băteau în retragere continuă pe frontul de est. În fața lor, trupele sovietice victorioase reușiseră să se apropie de țările baltice, la nord, și să treacă Niprul la sud, înaintând spre teritoriul administrat de români. În spatele Bugului, apărarea româno-germană era formată din patru armate, care trebuiau să reziste unei presiuni sovietice mult mai numeroase. Și aici, ca în multe alte locuri, devenise destul de clar că tehnologia și experiența germanilor nu mai puteau să facă față milioanelor de soldați sovietici.

Așa că la sfârșitul lunii martie diviziile româno-germane au fost nevoite să se retragă pe linia Nistrului. Dar sovieticii au presat și mai tare, ocupând în câteva zile nordul Bucovinei și Basarabiei. Atât de puternic a fost șocul, încât trupele comandate de mareșalul Malinovski nu s-au mai oprit decât la nord de Iași și de Pașcani. În 40 de zile, România a rămas fără Transnistria, o jumătate din Bucovina și din Basarabia, și o treime din Moldova.

Pe lângă forța sovietică, mai erau și neînțelegerile din Axă care creau dificultăți în est. Comandanții români erau preocupați de propriul teritoriu, în timp ce Hitler acorda prioritate sectorului de front din dreptul Poloniei. Mareșalul Antonescu dorea o repliere mai la sud, concomitent cu aducerea trupelor din Crimeea, însă Hitler era de neclintit și începuse să-l privească cu suspiciune pe conducătorul României. În ianuarie deja germanii puseseră la punct planurile de ocupare a Ungariei și României, în cazul în care acestea ar fi încercat să se desprindă de Axă. Ungaria a și fost ocupată în martie, dar Antonescu a reușit să îl convingă pe Hitler de loialitatea sa, astfel că planul Margareta 2 a fost abandonat complet.

Cât de loial era Antonescu se vedea după cât de dese erau plecările avioanelor cu destinația Ankara, Stockholm sau Cairo. Acolo, diplomații și emisarii români au reușit să îi contacteze pe Aliați și să obțină din partea sovieticilor condițiile de încheiere a unui armistițiu. La mijlocul primăverii, românii știau deja ce doreau Stalin și Molotov, dar condiția ca frontiera româno-sovietică să redevină cea din vara anului 1940 a determinat guvernul român să amâne răspunsul cât mai mult timp posibil. În schimb, Antonescu încă își punea speranța în capacitatea de rezistență a trupelor româno-germane, doar-doar nu ar fi pierdut definitiv Basarabia și Bucovina de Nord.

Vreo 80.000 de militari români și germani au fost aduși din Crimeea, după ce Armata 11 germană, izolată încă din toamna anului trecut, a fost bătută bine de sovietici în ofensiva din aprilie (care a provocat peste 30.000 de pierderi românești). Dar, imediat după, Hitler muta divizii germane din România pe sectorul central de front, unde sovieticii au declanșat în iunie o amplă ofensivă care i-a adus până în teritoriul vechii Polonii. După aceea, de la 20 august urmau să se ocupe și de România…

Ca să fie situația și mai complicată, anglo-americanii au început să bombardeze masiv România deîndată ce și-au stabilit bazele aeriene în sudul Italiei. Țintele principale ale raidurilor de zi și de noapte au fost obiectivele industriale și feroviare din regiunea Ploieștiului, din Brașov și din București, precum și transportul petrolului pe Dunăre. În 5 luni de panică și încordare au pierit peste 7.000 de români dintr-un total de peste 15.000 de victime, iar extracția de petrol s-a prăbușit la o cincime.   

Dincolo de anturajul Mareșalului, puțini români mai erau dispuși să continue războiul alături de Germania lui Hitler. Încă din toamna lui 1943, când Mussolini în Italia fusese dat jos de regele Vittorio Emanuele, a apărut și în cercurile românești ideea unei lovituri de stat similare. În jurul regelui Mihai, care era marginalizat de către dictatorul Antonescu, s-a format un nucleu de complotiști cu legături directe în armată și în partidele de opoziție (inclusiv cel comunist). Obiectivul lor era unul singur: România să semneze armistițiul, cu sau fără Antonescu.

Momentul oportun a sosit imediat după ce sovieticii au reluat ofensiva în Moldova și Basarabia și au ocupat Iașiul și Chișinăul, reușind să încercuiască divizii întregi române și germane. Cum frontul era rupt și Mareșalul Antonescu încă se opunea semnării armistițiului, preferând retragerea pe linia Focșani – Brăila și eventual rezistența în munți, regele a pregătit arestarea lui în timpul audienței din 23 august. Apoi a format un guvern condus de generalul Sănătescu, însărcinat să scoată România din Axă și să o treacă în tabăra Aliaților.

Cu toate că au fost lăsați să plece liberi din țară, germanii au încercat imediat să dea jos noul guvern și pe rege, printr-un atac eșuat asupra Bucureștiului. Drept răspuns, România a declarat război Germaniei, iar în multe zone trupele române au neutralizat pericolul german înainte să apară sovieticii. Aceștia din urmă profitau de întârzierea armistițiului și luau prizonieri, așa că românii trebuiau să se ferească atât de nemți, cât și de ruși, în propria lor țară.

În mai puțin de o săptămână însă, comandanții români și ruși au căzut la pace, urmând ca Armatele 1 și 4 să lupte sub comandă sovietică peste Carpați, în Ardeal. Așa cum ajunsese să fie scris și în convenția de armistițiu semnată la Moscova pe 12 septembrie, trupele sovietice aveau libertate totală de mișcare prin România și se simțeau ca la ele acasă, spre disperarea românilor. Dar diviziile s-au repus repede în mișcare și la mijlocul lunii septembrie înaintau prin teritoriul diktatului de la Viena. În cele două luni de lupte cu germanii și ungurii, soldate cu pierderi de peste 40.000 de morți, răniți și dispăruți, românii au eliberat alături de sovietici întregul Ardeal de Nord, care s-a reîntors, după 4 ani de ruptură, la țara-mamă România.