[VIDEO] Retragerea fără sfârșit (1943) | ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ep.5

După catastrofa de la Stalingrad, care s-a soldat cu peste 100.000 de pierderi românești, mareșalul Ion Antonescu i-a promis lui Hitler că va reface armatele române și că va continua să lupte alături de Germania. Dar de data asta trupele Axei se aflau în defensivă. La sfârșitul iernii, 6 divizii românești sub comanda armatei 17 germane mai rezistau în capul de pod din Kuban, care trebuia să fie punctul de plecare pentru o nouă ofensivă în Caucaz. Câteva unități erau la vest de Don, iar încă 2 divizii luptau cu partizanii și păzeau litoralul în Crimeea.

În timp ce armatele germane au încercat în zadar să obțină inițiativa prin bătălia de la Kursk, diviziile sovietice au împins în continuu trupele de la malul Mării Azov, până au ajuns la Nipru. În toamnă, și trupele din Kuban au fost nevoite să se retragă în Crimeea, lăsând în urmă 10.000 de morți, răniți și dispăruți din tabăra românească. Astfel, peste 75.000 de militari români s-au regrupat în peninsulă.

Doar că sovieticii au înaintat în octombrie până în dreptul istmului Perekop, tăind trupelor din Crimeea singura cale de aprovizionare terestră. Iar Hitler le-a spus comandanților de acolo să-și ia gândul de la evacuare și să continue să reziste, pentru a mai câștiga niște timp și pentru a ține bombardierele sovietice departe de zona petroliferă din România. Dar unde nu putea să ajungă aviația sovietică puteau să ajungă avioanele americane și britanice.

România se afla în stare de război cu Marea Britanie încă din iarna anului 1941, când trupele române depășiseră hotarele țării reîntregite și înaintau prin teritoriul sovietic. Declarația de război față de Statele Unite a venit imediat după atacul japonez de la Pearl Harbor, dar președintele Roosevelt a pus gestul pe seama subordonării față de Germania și nu a dat un răspuns pe măsură. Până în vara anului următor când, la insistențele sovieticilor, Statele Unite au declarat război României, Ungariei și Bulgariei.

O săptămână mai târziu au apărut primele bombardiere americane, decolate din Egipt, dar misiunea a fost un eșec. În anul următor însă, americanii s-au întors să-și ia revanșa cu operațiunea numită Tidal Wave.

Pe 1 august 1943, 177 de bombardiere au decolat din Libia și au atacat de la mică înălțime rafinăriile din Ploiești, Câmpina, Brazi și Florești, distrugând aproape o jumătate din capacitatea de prelucrare a petrolului românesc. Obiectivul americanilor nu era să lovească musai în economia României, ci să elimine tot ce putea fi o resursă strategică pentru mașinăria de război germană. Livrările românești de petrol însemnau un sfert din nevoile Reichului, iar producția se desfășura pe un areal destul de restrâns, care permitea lovituri eficiente, oricât de bună ar fi fost apărarea antiaeriană româno-germană.

Pentru mareșalul Antonescu, Statele Unite și Marea Britanie erau adversarii nedoriți, obsesia lui fiind doar distrugerea Uniunii Sovietice. De aceea, în prima parte a anului 1943 a jucat cartea „pericolului bolșevic pentru Europa”, încercând să arate atât lui Hitler, cât și puterilor occidentale, că o pace în vest ar fi asigurat o concentrare a tuturor forțelor europene în est. Dacă era acesta doar un pretext ca să intre în negocieri de pace cu Aliații fără să îl alerteze pe Hitler, nu știm. Cert e că Mussolini nu a putut fi convins de români să ceară pacea în numele aliaților Germaniei și că Hitler s-a înfuriat când a aflat că diplomația română încerca să intre în contact cu anglo-americanii în țările neutre. Așa că tactica a fost schimbată.

Pe măsură ce frontul se apropia de România, Antonescu a încercat să evite o ocupație sovietică prin grăbirea unei ocupații anglo-americane. La Ankara, atașatul militar român a comunicat britanicilor că guvernul său era gata să coopereze cu forțele anglo-americane și chiar să le pună la dispoziție aurul, grânele, petrolul și armata dacă ar fi debarcat în Balcani și ar fi ajuns în România înaintea sovieticilor.

Doar că Aliații erau înțeleși să nu ducă negocieri separate și ca orice capitulare să fie făcută față de toate cele trei puteri, adică și față de sovietici.

Mai mult decât atât, la conferința de la Teheran Aliații au renunțat la ideea unei debarcări în Balcani și au mers pe varianta unei debarcări în Franța, lucru de care românii nu aveau habar. Între timp, Italia a ieșit din Axă și a devenit teatru de război între anglo-americani și germani, iar trupele sovietice au reușit să pătrundă dincolo de Nipru, îngrijorându-i și mai mult pe români.

Hitler i-a cerut lui Antonescu să aducă urgent pe front toate unitățile disponibile, însă mareșalul a refuzat pe motiv că nu erau înzestrate. Majoritatea așteptau să le vină materialul de război din Germania, a cărei industrie oricum nu mai făcea față cererii crescânde de pe frontul de mii de kilometri. În acele momente a devenit și mai clară vulnerabilitatea României, care, ca țară agrară și subdezvoltată, se aruncase în război complet dependentă de armamentul, fierul și mașinile germane, care întârziau la fiecare comandă.

Cu toate acestea, Hitler reușise să obțină acordul lui Antonescu pentru recrutarea din România a voluntarilor etnici germani, care  urmau să facă parte din diviziile SS. Mai mult prin constrângere decât de bunăvoie și nesiliți de nimeni, peste 80.000 de sași și șvabi din Transilvania și Banat au ajuns să lupte sub steagul Reichului nazist, în condiții totuși mai bune decât cele pe care le-ar fi avut în unitățile românești. Pe lângă problemele de înzestrare, mai erau două motive ascunse pentru care Antonescu nu se grăbea să răspundă solicitărilor lui Hitler și să trimită trupe suplimentare pe front. Primul era perspectiva unui dezechilibru de forțe între armata ungară conservată și mai bine dotată, și armata română sleită și parțial – dacă nu chiar total – distrusă. Iar al doilea și cel mai important motiv era temerea tuturor că România nu va scăpa de o bătălie crâncenă pe teritoriul său, în mai puțin de un an…