[VIDEO] Originile istorice ale puterii Bisericii Ortodoxe Române

Puterea Bisericii Ortodoxe Române poate fi înțeleasă cel mai bine dacă urmărim istoria relației dintre Biserică și Stat. Încă de pe vremea Imperiului Roman, din secolul al 4-lea, Statul și Biserica creștină au fost inseparabile. Dar tendința ca monarhii să controleze Biserica, sau ca Biserica să controleze politica a fost destul de mare. După Marea Schismă din secolul 11, în Europa de Vest conflictul dintre monarhi și papalitate a condus atât la obținerea unei libertăți mai mari a Bisericii Catolice, cât și la slăbirea puterii Bisericii în raport cu statele. Apoi apariția unor alternative în epoca Reformei și succesul ideilor iluministe începând din secolul 18 au deschis calea pluralismului religios și secularizării societăților.

În Europa ortodoxă însă domnea liniștea, pentru că Biserica era dominată de conducătorii politici, care în schimb protejau religia ortodoxă și se asigurau că nimeni nu mișcă în afara dogmei. Imperiul Bizantin, ca moștenitor al Imperiului Roman de Răsărit, era de fapt o teocrație ortodoxă. Împărații controlau alegerea patriarhilor, conduceau sinoadele ecumenice și legiferau în spiritul și în litera ortodoxiei. Iar ierarhii Bisericii nu puteau decât să se bucure că statul le oferea toate posibilitățile să instaureze regatul ortodoxiei pe acest pământ.

În statele medievale românești, modelul bizantin a fost preluat imediat, iar mitropoliții au fost întotdeauna la dispoziția domnilor, care îi foloseau ca principali sfetnici și le promiteau că nici un picior de catolic nu o să mai calce pe meleagurile de la sud și est de Carpați… Influențele catolice – destul de puternice la început, în secolele 13-15 – au dispărut treptat, iar Biserica ortodoxă se putea bucura de exclusivitate.

Pentru că domnia în Țările Române era o monarhie de drept divin, ca în toată Europa creștină, puterea domnitorilor se presupunea că vine de la Dumnezeu, iar la urcarea lor pe tron, binecuvântarea o făcea tot mitropolitul ortodox. Astfel, ritualul confirma ideea că ortodoxia este religie de stat, iar în momentul în care s-a suit pe tron Carol I, de religie catolică, au apărut discuții și babele cleveteau că neamțul, dacă nu știe să pupe poala popii, nu ar fi vrednic de domnie.

Fiind în preajma puterii politice timp de sute de ani și neintrând în conflict cu aceasta, Biserica Ortodoxă Română a acumulat capital simbolic, dar și capital economic. Donațiile și ctitoriile domnitorilor și boierilor au fost foarte generoase, dar ele nu erau doar rezultatul bunei purtări a ierarhilor ortodocși; domnii și boierii credeau sincer, ca toți creștinii din vremea aceea, că dăruind Bisericii se vor pune bine cu Dumnezeu, care, pe lângă deschiderea largă a porților raiului, va păzi și țara de invadatori și de catastrofe naturale.

Cele mai multe daruri le primeau mănăstirile, ale căror dedicații către Ceruri se pare că aveau eficiență mai mare. După ce Biserica bizantină a ajuns sub otomani, domnitorii și boierii s-au simțit datori să o sprijine și pe aceasta cu donații, mai ales că ierarhii de acolo puteau pune o vorbă bună la sultan în preajma alegerii noilor domni. Așa au apărut pe meleaguri românești mănăstirile închinate – adică administrate de marile mănăstiri de la Muntele Athos sau de Patriarhiile de la Constantinopol și de la Ierusalim.

În momentul Unirii Principatelor (1859), socoteala arăta că vreo 27% din pământul Țării Românești și vreo 22% din cel al Moldovei erau în proprietatea mănăstirilor ortodoxe. Și asta fără hanuri, mori și cârciumile unde vinul se preschimba în apă. Cum Alexandru Ioan Cuza și guvernanții săi erau mari fani ai laicității de inspirație revoluționară franceză, au semnat cu mâna cu care își făceau sfânta cruce legea de secularizare a averilor mănăstirești (1863), iar pământurile au ajuns în proprietatea țăranilor, prin cea mai mare reformă agrară pe care o cunoscuseră românii (1864).

Rămasă fără averi, Biserica Ortodoxă a fost privată și de dreptul de a-și alege singură ierarhii, Cuza fiind cel care urma să facă numirile. Dar, prin tăierea legăturilor cu Patriarhia de la Constantinopol, măcar a fost deschis drumul Bisericii Ortodoxe Române către autocefalie și către rangul de Patriarhie, pe care și l-a afirmat în 1925. Până atunci, a obținut și libertatea de a-și alege singură ierarhii, iar statul a început să plătească salariile preoților, considerați funcționari publici, și a împroprietărit parohiile, dar le-a redus numărul la jumătate. Treptat, averea Bisericii Ortodoxe Române a fost completată cu noi donații particulare și cu moșii date în folosință de către statul român, dar instalarea regimului comunist a tăiat din nou elanul de acumulări materiale al Bisericilor.

Totuși, pe cât de lovită economic a fost de la Cuza la comuniști, pe atât de mare a devenit puterea simbolică a Bisericii Ortodoxe Române în aceeași perioadă. Din momentul în care statul a căpătat un caracter național, ideologia dominantă – cea etno-naționalistă – făcea o echivalență automată între identitatea națională și cea religioasă. Cu alte cuvinte, pentru majoritatea, să fii român însemna să fii creștin ortodox, nu doar vorbitor de limba română. Dezbaterea cu privire la cine e sau nu „român adevărat” a devenit și mai acută după Marea Unire, când mai mult de un sfert dintre cetățeni nu erau ortodocși.

Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au avut un rol activ în aceste confruntări ideologice și au obținut chiar afirmarea atributelor de Biserică „românească” și „dominantă” în Constituția din 1923. Monarhii Ferdinand și Maria s-au încoronat ca regi ai României Mari într-o catedrală ortodoxă, iar copiii lor fuseseră botezați tot în religia ortodoxă. Patriarhul Miron Cristea, și pe urmă Nicodim Munteanu, au făcut parte din cercurile puterii și au susținut dictaturile naționaliste, iar foarte mulți preoți și câțiva ierarhi ortodocși au fost membri sau simpatizanți ai mișcării legionare.

De ce această atracție către lucrurile lumești și violente? O explicație ar fi că, pe fondul modernizării și laicizării vieții publice, oamenii Bisericii au simțit că pierd statutul pe care îl aveau odinioară, și în consecință s-au activat politic, susținând ideologiile și regimurile care doreau să mențină locul dominant al Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească. Așadar, în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut, la fel ca în deceniile de după Revoluție, Biserica Ortodoxă Română s-a transformat într-un grup de interese și într-un lider de opinie cu o agendă tradiționalistă. Miza era atunci, ca și astăzi, foarte puternică, și anume să fie descurajată orice critică la adresa Bisericii Ortodoxe Române; cine o făcea era acuzat că atentează la „ființa neamului românesc”.

Nici în perioada comunistă nu s-a creat o distanță între puterea politică și Biserica Ortodoxă Română. Partidul Comunist avea nevoie și de colaborarea Bisericii majoritare pentru a-și legitima puterea, iar ierarhii Bisericii Ortodoxe au dovedit obediență totală și au închis ochii la represiunea împotriva preoților, călugărilor și enoriașilor. Partidul le-a cumpărat tăcerea și cu distrugerea Bisericii Greco-Catolice și trecerea forțată a celor peste 1700 de parohii în cadrul Bisericii Ortodoxe. Iar numărul bisericilor a ajuns la sfârșitul regimului comunist mai mare decât cel din perioada interbelică, în ciuda unor impresii contrare create mai ales de demolările unor vechi biserici bucureștene în anii ’80.

În momentul de față, pentru că statul finanțează cultele, ba mai și permite sifonarea banului public prin donații și alte scheme, Biserica Ortodoxă Română este beneficiarul de lux al României, iar această generozitate este pe deplin răsplătită prin propagandă electorală și prin absența oricărei critici la adresa autorităților publice sau la adresa mecanismelor care mențin săracia, exploatarea și discriminarea în această țară.

* Pentru a elimina orice ambiguitate, acest episod conține o critică la adresa relației Bisericii Ortodoxe Române cu politica și banii, și nu la adresa religiei ortodoxe și a celor care aparțin acestei confesiuni.

%d blogeri au apreciat: