Istorie pe șleau, Marea Unire pe șleau

[VIDEO] Marea Unire pe șleau – Ep. 9. Unirea Transilvaniei cu România (noiembrie-decembrie 1918)

În acest episod aflăm ce s-a întâmplat la Alba Iulia pe 1 decembrie și de ce Unirea, ca toate faptele mărețe, nu s-a realizat într-o singură zi.

La sfârșitul lunii noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central și gărzile naționale române controlau mare parte din zona de est a Ungariei și se ocupau cu organizarea adunării naționale de la Alba Iulia. Între timp, trupele române trecuseră Carpații, având ca destinație linia de demarcație trasată de Aliați pe Mureș.

Liderii Consiliului Național Român doreau să supună votului adunării naționale o singură propunere, și anume unirea provinciilor din Ungaria locuite de români cu România. Dar ei încă nu au căzut de acord dacă să impună condiții și care să fie acelea. Entuziasmul naționaliștilor care ar fi mers mai mult pe încredere în relația cu România se bătea cap în cap cu scepticismul social-democraților care doreau să obțină garanții înainte de a lua o hotărâre.

Politicienii din România îi încurajau pe naționaliști să obțină o unire fără condiții și în serviciul Regelui, știind că socialiștii doreau să impună cât mai multe condiții și să ceară eventual și schimbarea formei de guvernământ. Dar, sub presiunea timpului și a importanței momentului, socialiștii și naționaliștii au negociat totuși proiectul de rezoluție a Unirii în așa fel încât să fie mulțumită toată lumea. Socialiștii au renunțat la socializarea mijloacelor de producție și la ideea republicii, iar naționaliștii au renunțat la referința la monarhie și au acceptat formularea clară a unor condiții.

A rezultat astfel proiectul unei Românii Mari democrate și progresiste, care afirma: protejarea minorităților naționale și confesionale, dreptul universal de vot indiferent de sex, libertatea cuvântului, presei și asocierilor, reforma agrară radicală și drepturi pentru muncitori la fel ca în cele mai avansate state din Occident. În ce măsură au fost aplicate aceste principii vom vedea într-un episod viitor…

În ajunul marii zile, erau așteptați la Alba Iulia 1228 de delegați, împreună cu însoțitorii lor, din toate cele 26 de comitate revendicate de români. Spre frustrarea consiliului național maghiar din Ardeal, guvernul Károlyi dăduse ordin de la Budapesta ca desfășurarea adunării naționale române să nu fie tulburată și chiar a pus trenuri speciale la dispoziția delegaților. Eu existat totuși câteva incidente soldate cu victime, iar gărzile naționale române au rămas pe poziții și asigurau paza și ordinea publică, cât timp trupele din România erau încă departe de Alba Iulia.

Pe 1 decembrie, duminica, manifestațiile au început cu slujbe religioase în biserica greco-catolică și în biserica ortodoxă, apoi delegații s-au întrunit în sala cazinoului militar din mijlocul cetății, unde au început lucrările Marii Adunări Naționale. În jurul clădirii, zeci de mii de români așteptau nerăbdători deznodământul.

În spatele ușilor închise, Vasile Goldiș a prezentat proiectul rezoluției de unire, care a fost apoi adoptat prin aclamație, considerându-se că supunerea la vot nu mai era necesară, deoarece aprobarea delegaților era unanimă. Astfel a fost proclamată în cetatea Alba Iulia Unirea Transilvaniei, Banatului și așa-ziselor „părți ungurești” cu România, în uralele românilor adunați pe „câmpia lui Horea”.

Totul bine și frumos, până când adunarea și-a afirmat rolul de „constituantă”, ceea ce însemna că românii își rezervaseră dreptul de a decide singuri soarta Transilvaniei și Banatului. Dar aveau ei numerele de partea lor în așa fel încât să se considere îndreptățiți să ia hotărâri în numele tuturor ardelenilor și bănățenilor?

Conform ultimului recensământ, românii erau majoritari doar în Transilvania, nu și în Banat și în așa-zisele „părți ungurești”. Chiar și în Transilvania, doar 9 din cele 16 comitate aveau majoritate absolută românească. Pentru ca rezoluția unirii de la Alba Iulia să însemne mai mult decât o hotărâre exclusivistă a românilor și să aibă într-adevăr o bază democratică și reprezentativă, era nevoie ca celelalte naționalități din fiecare provincie în parte să își exprime poziția și eventual să adere la Unire. În Transilvania, românii așteptau o reacție din partea ungurilor și sașilor.

Primul răspuns a fost al liderilor naționaliști maghiari, care au organizat la Cluj o contramanifestație a ungurilor și secuilor trei săptămâni mai târziu, pe 22 decembrie. Această adunare a cerut menținerea Ardealului în cadrul Ungariei, dar acțiunea a rămas fără urmări, deoarece armata română a intrat în oraș două zile mai târziu și a descurajat orice manifestare potrivnică intereselor României.

După ce obținuseră acordul comandanților francezi, trupele române au trecut linia de demarcație ca să ocupe zone strategice, cum erau orașul Cluj, munții Apuseni și culoarul Mureșului. În ziua în care armata română ocupa fără lupte Clujul, comandantul ei, generalul Traian Moșoiu, dădea mâna la Sibiu cu reprezentanții autorităților provizorii din Ardeal. Astfel, puterea civilă a provinciei, reprezentată de Consiliul Dirigent, obținea protecția armatei române. De Anul Nou, așadar, românii controlau Transilvania întreagă.

După ce s-au convins că Transilvania va rămâne în mâinile românilor, sașii au organizat la Mediaș o adunare națională care a hotărât, pe 8 ianuarie 1919, aderarea la rezoluția de la Alba Iulia. Așa că Unirea Transilvaniei cu România obținuse susținerea a două treimi din populație înainte de începerea Conferinței de Pace de la Paris.

Cu toate aceste câștiguri, la începutul noului an dorințele de la Alba Iulia erau încă departe de a deveni realitate. Comitatele din afara Transilvaniei încă nu erau ocupate de autoritățile române, iar Unirea nu a fost încă recunoscută nici de Ungaria, nici de Marile Puteri Aliate. Greul de-abia acum începea…

Citește și articolul de pe Scena9, despre mizele și importanța rezoluției de la Alba Iulia. 

Ți-a plăcut? Susține povestea trecutului României aici:
Tagged , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns