Istorie pe șleau, Marea Unire pe șleau

[VIDEO] Marea Unire pe șleau – Ep. 8. Românii vs. ungurii (noiembrie 1918)

În acest episod aflăm de ce nu s-au înțeles românii cu ungurii la parastasul Imperiului Austro-Ungar și cum era să izbucnească un război civil în Transilvania.

La începutul lunii noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a fost nevoit să accepte înfrângerea în războiul cu Italia (3 noiembrie – Armistițiul de la Villa Giusti) și aliații săi și continua să se destrame sub forța naționalităților ca mătăsurile Mariei Tereza. În urma revoluției social-democrate de la Budapesta (28-31 octombrie 1918), până și Ungaria se considera independentă de împăratul de la Viena, dar ea avea trei mari probleme cărora trebuia să le facă față mai departe.

În primul rând, desprinzându-se de Imperiu, a trebuit să încheie separat un armistițiu cu Aliații, la Belgrad (13 noiembrie 1918), care s-a lăsat cu ocuparea de către trupe franceze, sârbe și române a unor bucăți destul de mari din sudul și estul țării. În Banat și Transilvania, linia de demarcație între Ungaria și Aliați a fost stabilită pe cursul Mureșului și a Someșului Mare.

În al doilea rând, revoluția social-democrată maghiară s-a întins și în părțile locuite de români, unde conflictele între țărani și moșieri sau între muncitori și patroni au fost amplificate și de tensiunile interetnice. Guvernul a fost depășit de amploarea evenimentelor și nu a putut opri jafurile și violențele, cărora li s-a răspuns totuși pe plan local prin formarea gărzilor naționale române, maghiare și săsești.

În al treilea rând, Ungaria se confrunta și ea cu mișcările de eliberare națională din propriile teritorii, incluzând Transilvania și Banatul. Dar naționaliștii maghiari, pe cât de mult își doreau să elibereze Ungaria de sub dominația austriacă, pe atât de puțin erau dispuși să accepte că alte popoare doreau la rândul lor să se elibereze de sub dominația ungară.

Atât conservatorii, cât și democrații maghiari erau așa de obișnuiți cu stăpânirea de sute de ani a Regatului Ungar în părțile locuite de români, slovaci, sârbi și croați, încât nici nu puteau concepe un alt destin al minorităților în afară de cel alături de coroana sfântului Ștefan. Noul guvern revoluționar condus de Károlyi Mihály era dispus să accepte cel mult autonomia românilor în cadrul Ungariei, nicidecum separarea lor și unirea cu România.

În tabăra opusă, românii din Transilvania și Banat luaseră încă din octombrie 1918 decizia separării de Ungaria și respingeau cu fermitate orice oferte de compromis din partea liderilor revoluționari maghiari. După ce au trăit zeci de ani sub politicile naționaliste și discriminatorii ale guvernelor maghiare, nu mai credeau o iotă din promisiunile reformiștilor de la Budapesta și doreau să o rupă cât mai repede cu fantomele trecutului.

Profitând de haosul și confuzia din imperiu, liderii români s-au organizat în așa fel încât desprinderea Transilvaniei și Banatului de Ungaria să aibă loc cu maximă eficiență. Astfel, au insistat pe unitatea de acțiune sub autoritatea Consiliului Național Român Central, și-au creat forțe de autoapărare, au luat contact cu guvernul român și au adoptat o tactică ofensivă. Să le luăm pe rând…

Consiliul Național Român Central (CNRC), format prin alierea Partidului Național Român cu secțiunea română a Partidului Social-Democrat (din Ungaria), s-a declarat singura organizație care putea reprezenta interesele românilor din Ungaria. Consiliul coordona de la Arad o rețea ierarhică răspândită în majoritatea comitatelor din Transilvania și Banat. Orice inițiativă similară, cum a fost Senatul Național Român de la Cluj, a fost prompt absorbită în structura CNRC-ului.

În prima jumătate a lunii noiembrie, gărzile naționale române, formate din soldații și ofițerii români demobilizați din armata imperială, au jurat credință CNRC-ului. La Viena, Iuliu Maniu și Senatul militar român coordonau deplasarea trupelor române sosite de pe front înapoi în Ardeal, cu misiunea de a îngroșa rândurile gărzilor. În scurt timp, Consiliul Național Român Central avea la dispoziție o veritabilă armată și putea să avanseze cereri și mai îndrăznețe guvernului maghiar.

Concomitent cu înarmarea, Consiliul a stabilit legătura cu guvernul român aflat la Iași și i-a cerut să trimită în ajutor armata peste Carpați. Dar până să intre trupele române în Transilvania, Consiliul Național Român Central a făcut deja un gest inimaginabil pentru guvernul de la Budapesta: a dat un ultimatum prin care cerea retragerea autorităților maghiare din 26 de comitate, urmând ca autoritățile române să se instaleze în locul lor.

Sperând încă la un miracol, guvernul Károlyi – care nu-și vedea capul de probleme – a trimis repede la Arad o delegație condusă de ministrul naționalităților (Jászi Oszkár) cu oferta unei largi autonomii pentru români în cadrul Ungariei. Dar liderii români nu s-au clintit din radicalismul lor, spunând că ei vor clar secesiunea. Așa că negocierile (13-14 noiembrie 1918) au eșuat, iar românii au început să-și instaleze autoritatea în comitatele din Ardeal pe măsură ce jandarmii și funcționarii maghiari își părăseau resemnați posturile. Între timp, armata României înainta către linia de demarcație de pe Mureș.

De la Iași, prim-ministrul Constantin Coandă și Ionel Brătianu au sugerat conducătorilor ardeleni să lase tratativele cu guvernul de la Budapesta și să organizeze în cel mai scurt timp o adunare populară care să proclame unirea Transilvaniei și Banatului cu România. Zis și făcut, pe 20 noiembrie Consiliul Național Român Central a decis locul și data acestei adunări naționale: Alba Iulia, duminică, 1 decembrie.

Află și din articolul de pe Scena 9 cum s-au trezit ungurii și românii peste noapte că sunt inamici.

Ți-a plăcut? Susține povestea trecutului României aici:
Tagged , , , , , , , , , , , , , , ,