Istorie pe șleau, Marea Unire pe șleau

[VIDEO] Marea Unire pe șleau – Ep. 4. Unirea Basarabiei văzută din România (ian-mar 1918)

În acest episod aflăm cum s-a văzut unirea Basarabiei dinspre România și care au fost așii din mâneca guvernului român.

La începutul anului 1918, armata română a intrat în Basarabia cu scopul declarat de a restabili ordinea. La acel moment, provincia era importantă pentru securitatea României, deoarece aducea grâne în rezervele sleite ale Moldovei și oferea spații de manevră și evacuare în cazul reluării ostilităților cu Puterile Centrale.

Armistițiul de la Focșani nu garanta că s-a terminat cu războiul și de fapt pacea depindea de mulțumirea germanilor și austro-ungarilor în timpul negocierilor cu România, la Buftea. Aceștia au impus condiții grele de pace, pe care delegații români nu le-au negociat foarte dur, tocmai pentru ca tratatul să apară drept un dictat, iar România să pozeze în victimă a agresiunii germane, pentru a-i mai îmbuna pe Aliații care nu au privit cu ochi buni ieșirea ei din război.

Despre ce condiții impuse era vorba? În primul rând, România trebuia să cedeze Dobrogea până la Delta Dunării, versanții interiori ai Carpaților și o bucată din județul Dorohoi. În al doilea rând, trebuia să concesioneze terenurile petrolifere unor societăți germane pe o perioadă de 90 de ani, să permită monopolul german și austriac asupra comerțului cu petrol și să acorde o grămadă de privilegii pentru navigația germană și austro-ungară pe Dunăre.

Din punct de vedere teritorial, România ieșea serios amputată în urma păcii, dar reprezentanții celor două mari puteri, contele Ottokar Czernin și Richard von Kühlmann, i-au dat guvernului român, pe cale neoficială, mână liberă în Basarabia.

Cât s-a desfășurat prima – și cea mai importantă – rundă de negocieri cu Puterile Centrale, strategia guvernului român a fost să tacă în privința Basarabiei, ca să nu le dea inamicilor ocazia să o considere o compensație și să ceară în consecință mai multe de la România.

Între timp (ianuarie-martie 1918), trupele române din Basarabia nu stăteau degeaba și influențau orientarea unionistă prin arestări, expulzări și execuții ale opozanților socialiști, sau cel puțin prin simpla lor prezență, care încuraja agitația filoromână și putea reduce la tăcere opoziția.

(vezi și discuția despre violența trupelor române intervenționiste din Basarabia)

În plus, guvernul român a lăsat să se înțeleagă faptul că și dacă basarabenii din Sfatul Țării se vor opune, unirea tot se va face, prin anexiune. În urma unei înfrângeri atât de severe, România chiar își dorea cu ardoare acest premiu de consolare…

Cei doi reprezentanți români care au contribuit la încheierea unirii pe cale pașnică au fost un foarte bun diplomat și un foarte bun orator: Alexandru Marghiloman și Constantin Stere.

Alexandru Marghiloman, din poziția de prim-ministru, a reușit să îi convingă pe delegații basarabeni că Republica Democratică Moldovenească era o țară prea slabă pentru a se putea lipsi de protecția română și că România era dispusă să respecte particularitățile provinciei.

Constantin Stere, un faimos basarabean exilat în România, s-a întors la Chișinău și a reușit în timp record să atragă de partea unirii suficienți deputați moldoveni indeciși, în așa fel încât să se formeze o majoritate sigură în Sfatul Țării pentru votul din 27 martie 1918.

În acea zi, Marghiloman și Stere au luat primii cuvântul la tribuna Sfatului Țării și au dat tonul muzicii ce-avea să-nceapă: unirea Basarabiei cu România!

Citește și articolul de pe Scena9, despre cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia.

Ți-a plăcut? Susține povestea trecutului României aici:
Tagged , , , , , , , , , , ,