Istorie pe șleau, Marea Unire pe șleau

[VIDEO] Marea Unire pe șleau – ep. 3. Unirea Basarabiei văzută de la Chișinău (ian-mar 1918)

Salutare!… În acest episod vom afla cum au văzut basarabenii unirea cu România și ce factori au făcut-o mai complicată decât s-a crezut inițial.

24 ianuarie 1918… Ce zi grandioasă! Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești, iar în tot cuprinsul Basarabiei domnea o liniște de ți-era mai mare dragul de intervenția armatei române protectoare…

Dar pe cât de începători erau basarabenii în ale politicii de stat, pe atât de feroce era lumea dimprejur. Ucrainenii au dobândit protecția Puterilor Centrale și au recăpătat curajul de a cere părți din Basarabia; bolșevicii din Odessa de-abia așteptau să treacă din nou Nistrul; germanii și austro-ungarii se simțeau ca la ei acasă în campania lor spre est; iar staționarea trupelor române pe o perioadă nedeterminată și cele câteva abuzuri ale lor începuseră să nască bănuieli în mințile basarabenilor.

Mai mult decât atât, delegațiile Republicii Democratice Moldovenești nu au reușit să ajungă nici la Brest-Litovsk, unde se conturau Rusia și Ucraina de mâine, nici la Buftea/București, unde se stabileau granițele României de mâine.

Cu independența nerecunoscută la conferințele de pace și cu vulnerabilitatea în fața inevitabilelor pofte de expansiune ale vecinilor, Sfatul Țării se afla într-o mare dilemă: cum să păstreze și integritatea, și independența Basarabiei, în același timp?

Pentru cei mai mulți moldoveni devenise evident că cel mai bun scenariu posibil era colaborarea strânsă cu România. În fond, armata română îi scăpase pe mulți de la exil sau chiar moarte și îi mătrășise pe cei mai aprigi dușmani ai Sfatului Țării. Mai mult decât atât, independența Basarabiei a fost salutată de guvernul român și cel puțin declarativ acesta susținea recunoașterea ei internațională.

Dar nu toți erau încrezători în eventualele bune intenții ale României și unii membri ai Sfatului Țării chiar doreau cu totul altceva. În total se conturaseră 6 curente de opinie cu privire la destinul Basarabiei:

  1. Unirea cu România în orice condiții, pe baza comunității naționale și a precedentului istoric
  2. Unirea cu România numai pe picior de egalitate, în cadrul unei federații
  3. Unirea cu România, dar fără implicarea Sfatului Țării, marii proprietari din Basarabia, ai căror reprezentanți s-au dus direct la Regele Ferdinand
  4. Independența Republicii Democratice Moldovenești
  5. Unirea cu Ucraina, cerută – evident – de câțiva deputați ucraineni și
  6. Reîntoarcerea în cadrul unei federații ruse, cerută de câțiva minoritari

În timpul celor două luni care au urmat declarației de independență, confruntarea dintre principalele curente – cel unionist filoromân și cel pro-independență – a dezvăluit două puncte nevralgice care au divizat Sfatul Țării:

  1. Proiectul de țară al Republicii Democratice Moldovenești era așa de înaintat în raport cu orizonturile politice și sociale din România, încât mulți s-au întrebat dacă România va respecta cuceririle revoluționare ale Basarabiei. Celor din facțiunea țărănească și din facțiunea minorităților nu prea le plăcea perspectiva înlocuirii dominației țariste doar cu o altă dominație, de data asta de la București.
  2. A doua problemă era că Sfatul Țării nu avea prerogative pentru a lua hotărârea în privința unirii. Declarația de independență – acceptată în unanimitate – sublinia că doar o Adunare Populară aleasă în urma unui vot pe deplin democratic ar fi fost îndreptățită să decidă destinul Basarabiei. Promisiunea convocării acestei adunări constituante a fost însă repede îngropată de temerile că Ucraina se pregătea să anexeze Basarabia în înțelegere cu Puterile Centrale. În consecință, Sfatul Țării – care era totuși un organism cât de cât democratic – și-a acordat responsabilitatea deciziei cu privire la viitorul Basarabiei. Cei mai mulți deputați au fost de acord cu această măsură de urgență.

Lăsând aceste obiecții la o parte, deja la sfârșitul lunii februarie se formase în Sfatul Țării o majoritate în favoarea unirii cu România, iar consiliile județelor Bălți, Soroca și Orhei au emis apeluri pentru unire, în același timp cu agitația din presa moldovenească. În cursul lunii martie, unioniștilor le-a mai rămas să decidă dacă să impună condiții și care să fie acelea.

Dezbaterea s-a aprins în Blocul Moldovenesc între cei care doreau o cât mai mare autonomie, din poziția de apărători ai revoluției democrate și liberale, și naționaliștii care aveau încredere că dorințele basarabenilor vor fi satisfăcute în cadrul sistemului centralizat românesc. S-au adăugat și negocierile cu  guvernul român condus atunci de conservatorul Alexandru Marghiloman și la urmă a ieșit proiectul unei rezoluții care să mulțumească pe moment toate cele trei părți, fiind supusă votului în Sfatul Țării pe 27 martie.

Ședința solemnă din 27 martie 1918 a fost doar o formalitate. În prezența unei delegații române conduse de însuși Alexandru Marghiloman, Sfatul Țării a adoptat rezoluția Unirii, care a fost susținută de 86 dintre cei 138 de deputați cu drept de vot.

69% dintre cei prezenți au votat în favoarea unirii, ceea ce totuși arată că o treime dintre reprezentanți vedeau altfel statutul țării și regulile jocului politic. Dar euforia moldovenilor era mare, vremea celebrării sosise și rezolvarea „detaliilor tehnice” mai putea aștepta…

După citirea declarației Sfatului Țării, Alexandru Marghiloman a acceptat în numele regelui și statului român condițiile cerute și astfel s-a înfăptuit la Chișinău Unirea Basarabiei cu România…

Citește și articolul de pe Scena9, despre motivele pentru care o seamă de moldoveni s-au abținut de la votul unirii. 

Ți-a plăcut? Susține povestea trecutului României aici:
Tagged , , , , , , , , , , ,