[VIDEO] Marea Unire pe șleau – Ep. 14. Femeile și Marea Unire din 1918

În acest episod aflăm cum s-au implicat femeile în realizarea Marii Uniri și de ce au fost premiate doar la categoria „unionism în rol secundar”.

După cum bine știm, istoria oficială a Marii Uniri din 1918  conține faptele mărețe ale bărbaților români și lasă deoparte mărturiile despre participarea femeilor. Pe vremea aceea, femeile erau excluse de la viața politică, iar bărbații se așteptau ca ele să le susțină acțiunile din ipostaza de fiice ascultătoare sau soții devotate. Iar faptele femeilor au fost pe măsura așteptărilor bărbaților. În spatele fiecărui unionist român se afla un grup de persoane apropiate feminine care îl încurajau, îl însuflețeau și îl sfătuiau. Femeile unioniste au fost prezente în număr la fel de mare ca al bărbaților, dar tradiționalismul de atunci le rezervase un loc doar în galerie.

Totuși, perioada zbuciumată a războiului și a căderii imperiilor le-a dat multor femei șansa să se afirme politic. După ce au pus umărul alături de bărbați la apărarea țării în vreme de război, având grijă de casă, copii, surghiuniți și răniți, femeile s-au văzut și mai îndreptățite să ceară drepturi egale indiferent de sex. Primul semn de mai bine a venit din capitala Rusiei, de unde revoluția social-democrată din februarie 1917 a adus dreptul de vot al femeilor. Astfel, la marginea fostului imperiu rus, în Basarabia, femeile au putut să se implice în organizarea autonomiei provinciei, și două dintre ele chiar au reușit să intre în Sfatul Țării.

Cele două membre ale Sfatului Țării erau atât de diferite, încât se puteau identifica cu cele două mari curente care se confruntau pentru viitorul Basarabiei. De o parte era Nadejda Grinfeld, o evreică militantă socialistă care îi reprezenta în Sfatul Țării pe muncitorii social-democrați. Ea se pronunțase pentru rămânerea Basarabiei în cadrul Rusiei sovietice și împotriva intervenției armatei române între Prut și Nistru. Atât de înverșunată a fost împotriva unirii Basarabiei cu regatul României, încât în momentele tensionate din ianuarie 1918 a devenit victima administrației militare române, care înnebunea când vedea roșu-n fața ochilor.

De cealaltă parte era Elena Alistar, o româncă unionistă, membră a Partidului Național Moldovenesc, una dintre primele femei medic și președinta Ligii Femeilor Moldovence, organizație din partea căreia fusese cooptată în Sfatul Țării. Când proiectul unirii Basarabiei cu România a fost supus la vot, ea era singura femeie delegată și s-a pronunțat în favoarea unirii, fără să știe că premierul de atunci al României, Alexandru Marghiloman, precum și guvernele succesoare, aveau de gând să țină femeile departe de urne în România Mare.

În Ungaria, la fel ca în Basarabia și Bucovina, româncele au fost cele mai active politic prin intermediul reuniunilor de femei, ortodoxe sau greco-catolice. Aceste organizații înființate la sfârșitul secolului 19 cultivau solidaritatea națională română și întrețineau sentimentele unioniste în timp ce regimul naționalist maghiar le privea cu suspiciune, dacă nu chiar cu ostilitate. Când consiliile și gărzile naționale române au fost create peste tot prin Ungaria de est, reuniunile de femei au acceptat onoarea de a coase drapelele și cocardele tricolore, și au fost vocile pline de patos ale propagandei unioniste. Chiar dacă nu li s-a acordat un statut egal cu al bărbaților, femeile românce au fost prezente în miezul evenimentelor, atât în ajunul marii adunări de la Alba Iulia, cât și în ziua de 1 decembrie și în zilele ce au urmat.

La Cluj, Sidonia Docan, președinta reuniunii femeilor române și a Crucii Roșii din localitate, era mâna dreaptă a președintelui consiliului național român local, expunându-se tuturor eventualelor represalii maghiare care îl amenințau pe superiorul ei. La Arad, Ana Cicio-Pop era mâna dreaptă a propriului ei tată, președintele Consiliului Național Român Central. Pe 1 decembrie, din trăsura în care intrau triumfal în cetatea Alba Iulia fruntașii mișcării naționale române din Ungaria, Ștefan Cicio-Pop și Gheorghe Pop de Băsești, Ana Cicio-Pop putea vedea miile de femei cărora li se datora succesul mișcării unioniste și pe cele 58 de delegate care intrau în sala Unirii.

Una dintre aceste delegate, reprezentând reuniunea femeilor române din Sibiu, a fost Eleonora Lemenyi. Ea a fost singura reprezentantă de orientare social-democrată și singura femeie care a ținut un discurs în fața românilor adunați la Alba Iulia (moment pe care Samoilă Mârza nu a reușit să îl surprindă cu aparatul său de fotografiat). Mai mult decât atât, ea a fost singura femeie aleasă în Marele Sfat Național (un fel de parlament provizoriu al provinciilor desprinse din Ungaria) și s-a ocupat de chestiunile legate de muncă în cadrul Consiliului Dirigent. Rolul ei a devenit și mai important în timpul Conferinței de Pace, când a călătorit la Paris alături de Ioan Flueraș pentru a influența cercurile de stânga franceze în favoarea României Mari.

Tot la Paris, Regina Maria a sosit pe 4 martie 1919 cu misiunea de a-i determina pe mai marii Conferinței de Pace să accepte revendicările României. Când delegația română își dăduse seama că Aliații îi vor face zilele amare, Ionel Brătianu a considerat că Regina Maria va fi cea mai potrivită persoană pentru a-i mai îmbuna pe liderii Marilor Puteri. Regina Maria a acceptat inimoasă misiunea și a sosit la Paris și la Londra pe cale neoficială, sub pretextul vizitării fiului ei Nicolae, care studia la Colegiul Eton. Atât lumea pariziană, cât și oamenii importanți de stat au primit-o cu brațele deschise și au fost foarte receptivi la mesajele ei în apărarea cauzei României Mari. Așa că, o dată vizita ei încheiată, românii puteau răsufla ușurați că cererile lor urmau să fie în mare parte satisfăcute de Marile Puteri Aliate.

Acasă, femeile continuau să ia parte la marea operațiune de influențare a opiniei străinilor în avantajul României. La fiecare vizită a importanților ofițeri francezi, a jurnaliștilor și a comisiilor de anchetă trimise de la Paris, femeile își foloseau farmecul, fluența în limba franceză și fascinația pentru cultura occidentală în așa fel încât toți oaspeții au rămas cu gura căscată de impresionați. Atât generalul Henri Berthelot, cât și subordonații lui, și-au mărturisit dragostea față de femeile românce, care poate le aduceau aminte de casă și de zilele senine dispărute sub ororile Marelui Război.

Din punctul de vedere al bărbaților ardeleni, eforturile și sacrificiile româncelor pentru cauza Unirii se cuvenea să fie răsplătite cel puțin cu acordarea neîntârziată a dreptului de vot femeilor, principiu care a și fost proclamat pe 1 decembrie 1918. Dar, la fel ca în cazul principiilor basarabene, societatea României Mari nu a fost pregătită să facă pași mari în direcția egalității între bărbați și femei. Dreptul de vot al femeilor, proclamat la Chișinău și la Alba Iulia în 1918, a fost introdus de fațadă doar 20 de ani mai târziu, și a putut fi exercitat într-un sistem democratic de-abia în 1990. Această întârziere, din păcate, a fost doar una dintre multiplele inegalități care au marcat centenarul discriminării femeilor din România.

Citește și articolul de pe Scena9, despre condițiile în care a dispărut istoria participării femeilor la Marea Unire. 

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: