Istorie pe șleau, Marea Unire pe șleau

[VIDEO] Marea Unire pe șleau – Ep. 12. Unirea Banatului cu România (1918-1919)

În acest episod aflăm de ce a întârziat unirea Banatului cu România și cum bănățenii au devenit fruncea dezbinării.

În toamna anului 1918, locuitorii din Banat erau foarte atenți la ce se întâmpla în imperiul din care făceau parte și pe frontul care se apropia de hotare. Provincia aparținea administrativ Ungariei, așa că, de îndată ce a izbucnit revoluția maghiară, a rămas în legătură doar cu Budapesta. De acolo s-a întors social-democratul Otto Roth și a proclamat la Timișoara Republica Autonomă Bănățeană, care ar fi continuat să coopereze cu guvernul maghiar.

Chiar dacă s-ar fi bucurat de mai multe libertăți decât pe vremea Imperiului, o mare parte dintre românii și sârbii din Banat nu au susținut această Republică Autonomă, având cu totul alte dorințe: unirea cu România, respectiv unirea cu Serbia. În scurt timp, așadar, s-au format trei curente puternice:

  1. Autonomiștii bănățeni doreau să rămână în Ungaria, care ar fi fost organizată ca o federație.
  2. Unioniștii sârbi doreau ca Banatul să intre în componența Serbiei Mari.
  3. Iar unioniștii români doreau ca Banatul să intre în componența României Mari.

Cum populația provinciei era foarte amestecată, nici o tendință nu domina asupra celorlalte două. Cei mai mulți locuitori ai Banatului erau români, urmați de germanii șvabi, de sârbi și de maghiari, dar nici românii nu aveau majoritate absolută, ci doar una relativă, ajungând la 37%. Așa că la începutul lunii noiembrie nu era foarte clar ce se va alege de Banat.

Dilema părea că va fi rezolvată după ce Ungaria a încheiat cu Aliații armistițiul de la Belgrad. Cum armatele aliate aveau dreptul să ocupe Banatul, trupele sârbe au trecut la fapte fără să mai stea pe gânduri. Pe 20 noiembrie, întreaga provincie era sub ocupație sârbă, dar administrația civilă a rămas în continuare în mâinile maghiarilor și ale liderilor republicii autonome bănățene.

În aceste împrejurări, mișcarea unionistă sârbă a fost încurajată, în timp ce mișcarea unionistă română a fost nevoită să funcționeze clandestin. Liderii naționaliști români din Banat au înființat un consiliu național pe care l-au pus în subordinea Consiliului Național Român Central de la Arad și organizau de zor alegerile delegaților pentru adunarea națională de la Alba Iulia.

Dar unioniștii sârbi s-au mișcat mai repede și pe 25 noiembrie au proclamat la Novi Sad unirea Banatului cu Serbia. Pe 1 decembrie, când românii de-abia proclamau unirea Banatului cu România, la Belgrad a fost înființat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe scurt – Iugoslavia, care ar fi cuprins și Banatul. Din acel moment, unioniștii români au fost considerați dușmanii sârbilor și au fost persecutați în fel și chip.

Ironia este că atunci când au intrat trupele sârbe în Banat, românii le-au cerut protecția împotriva autorităților maghiare. O lună mai târziu, românii căutau tocmai protecția împotriva abuzurilor sârbe. Salvarea de data asta a venit din partea armatei franceze, care a înlocuit treptat trupele sârbe din Banatul montan, locuit în majoritate de români. Această operațiune era menită să diminueze tensiunile dintre România și Serbia, la fel cum se încercase o diminuare a tensiunilor dintre România și Ungaria în Crișana.

La Conferința de Pace de la Paris, devenise clar că Banatul nu putea rămâne în întregime Iugoslaviei, la fel cum nu putea trece în întregime în posesia României. Dar nici una dintre părți nu era dispusă deocamdată să renunțe la pretenții. Delegația sârbă cerea măcar două treimi din Banat, iar autoritățile civile sârbe au început să le înlocuiască pe cele maghiare. De cealaltă parte, delegația română cerea Banatul în întregime, așa cum îi fusese promis de către puterile Antantei, în 1916.

Doar că situația de la sfârșitul războiului era cu mult diferită de momentul promisiunii. În 1916, Serbia era înfrântă și Antanta dădea totul pentru a determina România să intre în război. Trei ani mai târziu, Serbia renăscuse din cenușă și încerca prin ocuparea Banatului să pună Marile Puteri Aliate în fața faptului împlinit. Ca să tranșeze problema, Conferința de la Paris a impus o împărțire a Banatului după criteriul etnic. La acesta s-a mai adăugat și argumentul că Belgradul – care era situat exact pe granița cu Banatul – avea nevoie de o zonă defensivă, ca să nu mai repete înfrângerea din Marele Război.

Sârbii s-au mulțumit cu ceea ce s-a stabilit la Paris, dar șeful delegației române dorea cu ardoare obținerea Banatului întreg și a făcut ditamai scandalul, însă în cele din urmă – după retragerea lui Brătianu – România a acceptat granița impusă de Marile Puteri Aliate.

Autoritățile sârbe și franceze au evacuat părțile obținute de România, iar pe 3 august 1919 trupele române au intrat în Timișoara. O săptămână mai târziu, o adunare națională română cerea încă unirea întregului Banat cu România, dar manifestația nu i-a impresionat pe decidenții de la Paris, care au lăsat proiectul de frontieră neatins.

În părțile care au fost acordate României, peste jumătate din populație era românească și își exprimase deja dorința de unire la Alba Iulia și la Timișoara. Și germanii șvabi au aderat la Unire, adăugând astfel încă 25 de procente în favoarea României. Așadar, Unirea obținuse o susținere populară impresionantă.

După ce au răsuflat ușurați că a putut fi evitat un conflict armat cu sârbii, datorită arbitrajului Marilor Puteri (și Franței, în special), românii puteau sărbători în voie: o dată cu unirea Banatului, România Mare devenea întreagă!

Citește și articolul de pe Scena9, despre Unire și problema păstrării Banatului istoric în formă intactă. 

Ți-a plăcut? Susține povestea trecutului României aici:
Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns