[VIDEO] Dezmembrarea României Mari (1940) | România în Al Doilea Război Mondial ep.2

În primăvara anului 1940, după ce obținuse jumătate din Polonia și se înarmase bine, Germania nazistă a pornit la atac împotriva Franței și Angliei, ocupând în ofensiva ei Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Luxemburg. Căderea rapidă a Franței, în mai-iunie 1940, a creat uriașe îngrijorări în rândul românilor, care o considerau una dintre puterile garante ale granițelor României (alături de Anglia). Dar la fel de îngrijorați erau sovieticii, care vedeau puterea lui Hitler crescând, și au grăbit ocuparea zonei lor de influență stabilită prin pactul Ribbentrop-Molotov în anul precedent. În timp ce Franța primea lovitura de grație de la armata germană, trupele sovietice au invadat Lituania, Letonia și Estonia. Iar a doua zi după armistițiul de pe frontul francez, Stalin l-a informat pe Hitler că va cere României să-i cedeze imediat Basarabia și Bucovina și că, în cazul unui refuz, va recurge la forță.

Pe Hitler l-a nemulțumit faptul că sovieticii doreau și Bucovina, care nu intra în planul inițial de anexări, și i-a determinat să dea un pas înapoi și să se mulțumească doar cu Bucovina de Nord. Pe 26 iunie, România a primit nota ultimativă sovietică, în care i se cerea să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord. Regele dictator Carol al II-lea ar fi dorit ca România să opună rezistență, însă acum se confrunta cu rezultatele propriilor sale politici dezastruoase din anii ’30. Armata română era prost înzestrată, neinstruită pentru războiul modern și condusă de tot felul de incompetenți numiți politic. Granița estică nici măcar nu fusese fortificată în cei 22 de ani de administrație românească, iar de-abia cu o lună mai devreme se încheiase pactul Petrol-Armament, prin care România urma să obțină tunuri antitanc de la Germania. Așa că, în timp ce sovieticii masau pe Nistru diviziile de tancuri, românilor de-abia le ieșea numărătoarea la izmene.

În plus, nimeni nu putea garanta că Ungaria va sta cuminte în timp ce România ar fi fost angajată într-o apărare la nord și est, iar reprezentanții germani au respins ideea unui ajutor militar și l-au sfătuit pe regele român să accepte pretențiile sovietice. În acel moment, Hitler nu făcea doar jocurile lui Stalin, ci era și interesat ca România să nu devină teatru de război, pentru ca Germania să își asigure petrolul românesc și să poată continua ofensiva în Vest, împotriva Angliei. Două zile mai târziu, pe 28 iunie, a doua notă ultimativă sovietică acorda României patru zile de evacuare, dar trupele sovietice deja trecuseră Nistrul. Strânsă cu (Katy)ușa, România a fost nevoită să accepte ultimatumul sovietic și a declanșat operațiunile de evacuare „Tudor” și „Mircea”.

Retragerea armatei și administrației române din Basarabia și Bucovina de Nord s-a făcut într-o debandadă totală. Pornite la drum pe cai sau pe jos și confuze din cauza ordinelor contradictorii (inclusiv cel de a nu trage), o grămadă de unități române au fost ajunse din urmă de trupele mecanizate sovietice, care au dezarmat și umilit la români cât să îi țină minte. Un lucru mai grav din punct de vedere strategic a fost că sovieticii au reușit să scoată soldații basarabeni și bucovineni din rânduri și să îi trimită acasă. Astfel, peste 40.000 de militari români s-au făcut pierduți prin dezertare asistată. Dacă mai punem la socoteală și faptul că unele divizii au fost abandonate de comandanții lor și că unele coloane de evacuare s-au lovit de ostilitatea civililor care erau lăsați de statul român în brațele Uniunii Sovietice, avem o imagine mai clară a dezastrului de la mijlocul verii anului 1940.

A curs multă cerneală în condamnarea comportamentului civililor din Basarabia și Bucovina de Nord vis-a-vis de armata și administrația în retragere. Dar puneți-vă puțin în situația lor. Ai un stat care de 22 de ani îți spune că bolșevicii sunt oameni fără Dumnezeu, că Uniunea Sovietică e iadul pe pământ și că nici o palmă din pământul țării nu va fi cedată. Și la un moment dat acel stat, în loc să te apere, te abandonează în mâinile bolșevicilor. Dacă ai ghinionul să fii minoritar, ți se spune că doar etnicii români au voie să se refugieze în interiorul țării și nu uiți că ai fost tratat de autoritățile române ca un cetățean de rangul doi încă din 1918. Vezi că administrația și armata se retrag primele și acționezi la furie în fel și chip. Îți revii însă repede, pentru că sovieticii au și sosit și ar fi bine să te adaptezi noii situații; dacă ai fost victima abuzurilor vechiului stat, s-ar putea chiar să te bucuri sincer că ai scăpat și să crezi ce spune propaganda sovietică despre binefacerile comunismului. În schimb, statul care te-a abandonat se consideră trădat de tine și deodată auzi că tu ai fi vinovat pentru tot ce s-a întâmplat.

Care ar fi tabloul întregii evacuări? Acesta… (vezi video). Ce s-a întâmplat mai departe? Cei care au întocmit rapoartele finale au manifestat un interes deosebit față de incidentele în care au participat minoritarii și în special evreii, le-au exagerat amploarea și impactul, și s-a ajuns pe negândite de la „câteva incidente în care agresorii erau comuniști și evrei” la generalizarea că „toți evreii” au făcut și au dres împotriva românilor. De ce s-a ajuns atât de simplu la asta?

În primul rând, prejudecata că evreii ar fi dușmanii din interior ai țării și că s-ar da de partea sovieticilor era în mințile multor români, datorită antisemitismului tradițional și a propagandei naționaliste care răspândise mitul „iudeo-bolșevismului”. În al doilea rând, aceste prejudecăți nu i-au ocolit pe militari, iar în clipele de teamă și de confuzie din zilele evacuării vedeau evrei înarmați până-n dinți peste tot. Cine agresa soldați români în retragere era automat etichetat „evreu”, cu toate că în majoritatea cazurilor nu s-a putut demonstra identitatea agresorilor. În al treilea rând, pentru a evita destituirea sau chiar curtea marțială, comandanții unităților dezarmate și dezorganizate de trupele sovietice erau tentați să arunce vina pe focurile trase din păpușoi de bande de civili și pe alte evenimente-surpriză. Cu alte cuvinte, în ciuda puținelor incidente în care ar fi fost implicați evrei pro-sovietici, întreaga populație a evreilor a devenit țapul ispășitor pentru criza cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord.

La capătul acestui telefon fără fir, regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că „mai ales evreii” participau la agresiunile față de evacuații români. Presa naționalistă îi arăta cu degetul tot pe evrei, iar furia populației și a militarilor, în loc să se îndrepte spre rege și guvern, adevărații responsabili pentru cedare, s-a orientat spre concetățenii lor evrei. Psihoza anti-evreiască a devenit atât de puternică, încât evenimentele au scăpat de sub control. Circula chiar zvonul că „s-a dat liber 24 de ore la omorât de evrei”. În astfel de condiții, crimele antisemite n-au întârziat să apară.

Pogromul de la Dorohoi este exemplul cel mai grăitor. În ziua de 1 iulie, soldații unor regimente care se retrăgeau au ucis 53 de evrei nevinovați și au rănit alte zeci în orașul Dorohoi. În alte locuri din țară, cel puțin 30 de evrei au murit după ce au fost fie jefuiți și bătuți, fie aruncați din trenuri, deoarece se presupunea că doreau să emigreze în Uniunea Sovietică pentru a scăpa de persecuțiile antisemite ale statului român. Mai nou, oricine dorea să se ducă în Bucovina de Nord și în Basarabia era privit ca un trădător de țară. La Galați, cel puțin 80 de persoane, majoritatea basarabeni care veniseră la muncă în Vechiul Regat și care așteptau permisiunea să se întoarcă la familiile lor, au fost ucise de militari români, în urma unui protest care a atras represalii (30 iunie).

Prin evacuarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța, România a lăsat aproximativ 3,6 milioane de cetățeni pe mâna sovieticilor, după ce în jur de 100.000 de civili au reușit să se refugieze până la închiderea noii granițe. Pe urmă, orice forțare a graniței de către refugiații basarabeni și bucovineni a fost întâmpinată cu gloanțe de către grănicerii sovietici. Pentru astfel de tentative, cele mai sângeroase represalii, soldate cu sute de morți, au avut loc la Lunca Prutului (6 februarie 1941) și la Fântâna Albă (1 aprilie 1941), în Bucovina de Nord.

Până în vara anului următor, autoritățile sovietice au permis unui număr de câteva zeci de mii de persoane plecarea în România. În schimb, autoritățile române au permis unui număr de 165.000 de persoane să părăsească România, în iulie-octombrie 1940. Cei mai mulți erau militari români cu dor de casă și civili evrei care doreau să scape de persecuțiile de sub noul regim legionar. Atât noii veniți, cât și cele 3 milioane și jumătate de locuitori, s-au lămurit repede că regimul comunist n-avea nici o treabă cu respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Organele represiunii comuniste au trimis în lagărele de muncă peste 50.000 de persoane, au arestat peste 10.000 și au deportat peste 30.000 de basarabeni și bucovineni considerați „elemente contrarevoluționare”. Majoritatea au fost trimiși în Siberia, în Kazahstan și în alte regiuni neospitaliere din interiorul Rusiei. Pentru că Hitler era înțeles cu Stalin, majoritatea etnicilor germani din Basarabia și Bucovina de Nord au fost convinși să emigreze în Reichul german.

La București, regele Carol al II-lea a renunțat la garanțiile anglo-franceze și s-a aruncat imediat în brațele lui Hitler, solicitându-i o misiune militară germană (1 iulie 1940). Ca să fie cât mai pe placul naziștilor, a numit un nou guvern pro-german, în care a inclus și legionari, și a promulgat un nou pachet de legi antisemite. Dar Hitler știa slăbiciunile României și a condiționat protecția militară germană de rezolvarea diferendelor cu Ungaria și Bulgaria.

Delegații români și maghiari s-au întâlnit la Turnu Severin ca să ajungă la o înțelegere în privința Ardealului, dar devenise foarte clar că pretențiile celor două țări erau la poluri opuse. În timp ce românii erau dispuși să accepte doar o mică rectificare de frontieră, guvernul ungar dorea o halcă din Ardeal care s-ar fi întins până după Arad, Alba Iulia și Brașov. Între timp, regele și guvernul român sperau că vor obține bunăvoința lui Hitler prin sacrificarea Dobrogei de Sud, pe care au promis-o Bulgariei. Dar liderii maghiari (Horthy Miklós – regentul dictator, Teleki Pál – premierul, Csáky István – ministrul de externe) erau în relații mai bune atât cu Hitler, cât și cu Mussolini. Deoarece negocierile româno-maghiare au eșuat și spionajul german raporta concentrări de trupe sovietice la est de România, Hitler a hotărât să tranșeze problema Transilvaniei și a organizat arbitrajul de la Viena.

Aici, miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei au impus de fapt o variantă puțin modificată a cererii ungurilor, de aceea a rămas în istoria românilor cu numele de „diktatul de la Viena”. Ribbentrop și Ciano au hotărât ca România să cedeze Ungariei un teritoriu de 43.000 de km pătrați, cu o populație de 2,6 milioane, din care se estima că jumătate erau români. Regele Carol al II-lea nu a stat prea mult pe gânduri și a acceptat dictatul, cu argumentul că ciopârțeala asigura independența României…sau ce a mai rămas din ea. Ceilalți lideri politici și opinia publică erau însă împotriva cedării, dar ceea ce nu știau era că, în cazul în care dictatul nu era acceptat și izbucnea un război cu Ungaria, Hitler pregătise un corp expediționar care să ocupe regiunea petroliferă a României înaintea sovieticilor.

Cu arbitrajul încheiat, Hitler și Mussolini au garantat noile frontiere ale României, descurajând astfel orice agresiune sovietică la vest de Prut. În țară, nemulțumirea populară și presiunea opoziției au declanșat o criză care a dus în cele din urmă la abdicarea regelui. Despre cine i-a luat locul vom vorbi în episodul viitor, așa că ne mai rămâne să vedem ce s-a întâmplat cu Transilvania de Nord și cu Dobrogea de Sud.

De data asta, armata și autoritățile române au avut la dispoziție două săptămâni pentru a evacua Transilvania de Nord, la începutul lunii septembrie. După aceea s-au mai refugiat în România cel puțin 200.000 de români, în timp ce peste 150.000 de persoane, majoritatea maghiare, au trecut în teritoriul cedat Ungariei. Cifrele trebuie să fi fost mai mari de ambele părți, deoarece trecerea ilegală a graniței era atât de intensă, încât grănicerii deveniseră cei mai bogați dintre ardeleni.

Cei peste 1 milion de români lăsați pe mâna ungurilor n-au avut parte de o soartă fericită. Pe lângă politica naționalistă a regimului horthyst, trupele de ocupație, grupările paramilitare și vecinii cu poftă de răzbunare au săvârșit din proprie inițiativă numeroase crime și abuzuri. În primul an, cel mai violent, au fost ucise peste 900 de persoane, și bătute sau torturate alte 5.000. Deja în primele zile de ocupație au avut loc bine-cunoscutele masacre din satele Ip și Treznea, în care au pierit 244 de români și 6 evrei. În următorii 4 ani de ocupație, câteva zeci de mii de români și evrei au fost concentrați în detașamente de muncă forțată și în jur de 30.000 de români au fost trimiși la muncă în Germania. Și, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în mai-iunie 1944, un nou guvern maghiar, care colabora de zor cu Germania nazistă, a organizat deportarea evreilor din Transilvania de Nord în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

În Cadrilater, adică în porțiunea din Dobrogea care a fost retrocedată Bulgariei pe 7 septembrie, lucrurile au stat mult mai bine. De fapt, n-au prea stat, pentru că guvernele au trecut la un schimb masiv de populație, în timpul căruia circa 100.000 de români s-au strămutat cu cățel, cu purcel, mai la nord, iar în jur de 50.000 de bulgari au emigrat la sud, fiind măcar evitate conflictele interetnice.

Dacă facem bilanțul, România a pierdut în mai puțin de 3 luni o treime din populație și din teritoriu. Pentru statul național român, aceste evenimente au însemnat o tragedie politică și sfârșitul proiectului României Mari. Dar mult mai important este că pentru cetățenii români abandonați în vâltoarea istoriei, cât și pentru minoritățile care au rămas în țară și au primit ura colectivă, evenimentele au însemnat o tragedie umană cu milioane de destine frânte.

Vezi și episodul 1, despre escaladarea crizei europene în anii 1938-1939 și ajutorul dat de România refugiaților polonezi.