[VIDEO] De ce nu au cucerit otomanii „Țările Române”?

Când otomanii au trecut pentru prima oară Dunărea în Țara Românească, la sfârșitul secolului 14, ei erau deja obișnuiți cu supunerea țărilor creștine din sud-estul Europei. Aveau chiar și opțiuni. Puteau fie să le cucerească direct și să le treacă din Casa Războiului în Casa Islamului, fie să le intimideze încât să fie dispuse să plătească tribut, numai să scape de foc și iatagan. Cu Țara Românească, Moldova și Transilvania (după căderea Ungariei) s-a întâmplat conform opțiunii a doua, nu înainte ca voievozii Mircea, Vlad și Ștefan să încerce să reziste, până și-au dat seama că, deși ar putea câștiga anumite bătălii, nu ar putea câștiga războaie întregi cu Imperiul Otoman aflat în plină ascensiune. Așa că de la Mircea pân’ la Carol au trecut peste 400 de ani sub dominație otomană, timp în care plata tributului și loialitatea politică au fost regula, iar rebeliunile unora ca Petru Rareș și Mihai Viteazul au fost excepția. Totuși, dacă Țările Române au mers pe calea supunerii, de ce otomanii nu le-au transformat în pașalâcuri, ca pe principatele din Balcani?

Primul răspuns e: tocmai pentru că și-au demonstrat loialitatea prin plata la zi a tributului și prin alinierea la politica otomană. Cu alte cuvinte, erau ca și cucerite. Evident, acest lucru nu s-a întâmplat de la sine. A fost nevoie ca sultanii să se amestece în politica internă și să impună sau să confirme domnitori pe placul lor, având în același timp puterea să-i pedepsească pe aceia care ar fi încercat o apropiere de dușmanii Porții. Pe deasupra, din competiția pentru tron, Poarta avea numai de câștigat, pentru că pretendenții licitau cu sume care puteau întrece până și tributul (iar asta s-a întâmplat cu mult înainte de fanarioți).

Dacă facem o comparație cu costurile uriașe pe care le presupunea administrarea unei provincii de graniță otomane, supusă la corupție și la tot felul de atacuri și influențe externe, putem avea și al doilea răspuns: pentru că un control indirect era mai rentabil decât o anexare cu tot calabalâcul. În loc să cheltuie Poarta sume uriașe cu administrația și armata, Țările Române au devenit surse constante de bani și produse, precum și zone-tampon în cazul unui conflict cu ungurii, cu polonii, cu Habsburgii și mai târziu – cu rușii.

Exemplul opus e Ungaria centrală, care a fost cucerită și împărțită în pașalâcuri. Ea înghițea milioane de galbeni și a devenit teatru de război, pentru că Habsburgii austrieci au primit coroana de la nobilii maghiari și doreau să refacă regatul, așa că, prin păstrarea Ungariei timp de 150 de ani, otomanii s-au confruntat cu multe belele. Dar în cazul acesta era vorba și de niște ambiții politice care nu se aplicau Țărilor Române.

Cucerirea unui inamic de calibrul Ungariei, apoi cucerirea Vienei de la Habsburgi erau obiective aducătoare de prestigiu, pentru care sultanii erau dispuși să sacrifice resurse și armate, și pentru care ienicerii erau mai motivați să lupte, deoarece victoria le-ar fi adus prăzi bogate. Nu întâmplător Viena era numită de otomani „Mărul de Aur”. În mod similar, cucerirea Palestinei, Egiptului, insulelor din Mediterana și porturilor de la Marea Neagră a adus prestigiu și avantaje economice, dar erau și niște mutări strategice împotriva marilor adversari ai Imperiului Otoman. În această combinație, în care Imperiul Otoman se lua la trântă cu mari puteri ale lumii creștine și ale lumii musulmane, Țările Române nu aveau deloc prioritate. Așadar, al treilea răspuns ar fi: pentru că nu amenințau hegemonia otomanilor în Europa de Sud-Est și în Orientul Apropiat.

Dacă Țările Române s-ar fi răsculat în repetate rânduri și ar fi atacat provinciile otomane, Poarta le-ar fi transformat în pașalâcuri. Asta a fost și intenția marelui vizir Sinan Pașa când a sosit cu ditamai armata să îl pedepsească pe rebelul Mihai, în 1595. Însă victoria de la Călugăreni i-a făcut planul țăndări, iar războiul pe mai multe fronturi cu Liga Sfântă l-a forțat pe sultan să facă unele compromisuri, cum ar fi scăderea tributului. Așa că, da, putem spune că, în anumite momente, otomanii nu au cucerit Țările Române pentru că au luat-o pe coajă de la munteni, ardeleni și moldoveni în timp ce nici situația internațională nu era în avantajul lor. Dar, de cele mai multe ori, rezistența locală nu a fost nici de durată, nici colectivă, și întotdeauna se găsea cineva care să dea o țară pentru un tron și să-l scutească pe sultan de orice griji în legătură cu Țările Române.

Chiar și atunci când au avut capacitatea să le cucerească, otomanii nu au făcut-o până la capăt. De exemplu, Moldova a fost invadată cu succes de trei sultani, dar nu a fost ștearsă de pe hartă. Norocul Moldovei în aceste cazuri probabil că a fost la intersecția dintre trei factori: ocuparea militară era prea costisitoare și crea vulnerabilități la alte granițe, putea rămâne o zonă tampon care să țină Polonia departe de provinciile otomane propriu-zise, iar Imperiul Otoman se întinsese oricum prea mult și trebuia să își consolideze puterea în provinciile deja obținute.

Imperiul Otoman nu a aplicat formula statelor tributare în prea multe locuri. Pentru un stat care își trăgea prestigiul din cuceririle militare, controlul indirect a fost mai degrabă un compromis, dar avantajele au fost tot timpul de ambele părți. Probabil de aceea nici nu s-a renunțat la el atunci când apărea oportunitatea anexării integrale. Oricum, această soluție nu era bătută în cuie. Dacă era nevoie de controlul mai sever al unui punct strategic, el a fost ocupat fără discuții. Astfel, părți foarte valoroase din Țara Românească, din Moldova și din Principatul Transilvaniei au ajuns sub stăpânirea directă a otomanilor

Dobrogea cu litoralul și gurile Dunării, la fel ca cetățile Turnu și Giurgiu, au fost luate de la Țara Românească încă de pe vremea urmașilor lui Mircea cel Bătrân, dacă nu chiar mai devreme. Astfel, otomanii controlau nu numai transportul dunărean, ci aveau și capete de pod care le permiteau să intervină rapid la nord. 60 de ani mai târziu, sultanul Baiazid al II-lea a lăsat Moldova lui Ștefan fără sudul Basarabiei, deci fără ieșire la mare și fără gurile Nistrului și Dunării, lovind-o acolo unde o durea mai tare, adică în rutele comerciale.

În 1538, Suleyman Magnificul a mai luat o halcă din Moldova și i-a confiscat și Țării Românești Brăila, cel mai important port al ei la Dunăre. În vest, după ce Transilvania a trecut scurt prin mâinile Habsburgilor, otomanii au păstrat Banatul Timișoarei și zona Aradului, pentru a controla intrarea prin culoarul Mureșului. O sută de ani mai târziu a fost confiscată și Oradea, iar Moldovei i-a fost luat Hotinul după ce Dimitrie Cantemir se aliase cu Rusia împotriva Porții.

Așa că n-o fi fost cucerire pe de-a-ntregul, dar a fost o ciupire pe aici, pe colo, prin părțile esențiale. În concluzie, răspunsul cel mai onest la întrebarea „De ce nu au cucerit otomanii Țările Române?” ar fi „pentru că le-au cucerit în alte feluri”: cu pragmatism, cu flexibilitate, cu pârghii politice și cu mulți, foarte mulți oportuniști.