Trei ani de „Istorie pe șleau”. Învățăminte din culise

În august 2016, cu o zi înainte de nunta prietenilor mei I&M, am lansat primul episod de Istorie pe șleau. Trebuia să fie despre stațiunea Mamaia ca brand comunist, cu extrase muzicale și bucăți din videoclipurile promoționale. Ceea ce a ieșit a fost un slideshow ce reflecta explorările mele culturale și nostalgiile moștenite față de niște lumi dispărute înainte de a mă naște.

În lunile ce au urmat, am păstrat formatul și am lărgit tematica oricum eterogenă, în funcție de curiozitățile și dorințele mele imediate. Am dat viață unor subiecte care mă preocupaseră anterior (acensiunea lui Ceaușescu, sistemul de securitate din interbelic, colonizarea sașilor, melodiile din gări, tangoul „Zaraza”) și îmi cream propriul drum prin ceață, nevăzând nimic mai mult decât ceea ce mă entuziasma în fiecare nouă zi. Eram într-un șantier, concepeam și implementam în același timp. Și nu aveam nici un obiectiv pe termen lung. Știam doar că vreau să prezint pe un panou virtual ceea ce mă pasionează.

La început, ai doar pasiunea (și economiile) de partea ta

Cu un an în urmă, când terminasem de scris teza de doctorat și așteptam the next big thing, am început să mă joc în Adobe After Effects. Am ajuns până în punctul în care am făcut un anunț al susținerii tezei, cu niște tăieturi din Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu și o coloană sonoră luată din filmul Troia. După care, liniște timp de un an.

M-am luat cu cercetarea, cu dragostea și cu planul recurent de a deveni webdeveloper sau orice ar fi însemnat om care și-a băgat mințile în cap. În vara lui 2016 am rămas însă doar cu cercetarea, așa că mi-am reactivat acea parte din mine căreia îi place să se împrăștie în tot felul de proiecte fără cap și fără coadă, făcute, bineînțeles, dintr-o pasiune nedomesticită cu ritm, obiective, analiză SWOT și alte semne de maturitate. Istorie pe șleau a fost unul dintre ele.

Aproape am uitat cât de nerăbdător eram să văd cum primele episoade făceau performanță pe youtube. Aproape am uitat cum urmăream în fiecare zi numărul de vizualizări și cum mă bucuram la fiecare nou subscriber sau nou comentariu. În primele luni, progresul era unitate cu unitate. La al cincilea episod, am început să plătesc promovare pe facebook și am reușit să strâng 4.000 de vizualizări într-o săptămână. Cum s-au dus banii, s-au dus și vizualizările. Era încă etapa lipsei de încredere. Algoritmul youtube încă nu știa ce e cu mine, la fel cum nici publicul nu știa ce intenții am. Nici eu nu știam, iar asta se vedea de la un click distanță.

În cele din urmă, după 7 episoade de învățăcel (și acum învăț, de fapt) în 5 luni visătoare, am ajuns la 100 de abonați. Am fost recomandat pe Vice și numărul mi s-a dublat. În primăvară, am pompat încă 4 episoade, dintre care două începeau niște serii, și am ajuns la 400 de subscriberi. Dar entuziasmul și încrederea erau în cădere liberă, întocmai cum se spune la manualul debutantului, și în mai puțin de un an am decis să mă apuc de altceva.

După o vară în care am făcut un proiect similar, cu un target internațional, dar cu aceleași așteptări pripite care au dus la o nouă cădere, m-am întors cu forțe proaspete la „Istorie pe șleau”. Am adaptat câteva episoade din proiectul internațional și am creat altele noi. Eram back on track.

Fericiți cei care trec de punctul critic

Punctul meu critic a fost la 400 de subscriberi și o vechime de 9 luni. M-am lansat pe youtube, deci aveam intenții sociale și educaționale. Nu m-aș fi mulțumit cu o mână de prieteni, chiar dacă episoadele erau făcute cu gândul la ei, și nici nu o făceam doar pentru sufletul meu. Aveam nevoie de confirmarea din partea publicului că proiectul meu e relevant.

Înainte, nu realizam și nici nu m-aș fi împăcat cu gândul că a ajunge la primii 1.000 de subscriberi e mai greu decât să ajungi de la 1.000 la 10.000 sau de la 10.000 la 100.000. Totuși, eram pe la 500 de subscriberi și entuziasmul a revenit. Recunosc că între timp mi-am făcut pregătirea psihologică cu unii ca Tim Schmoyer sau Elizabeth Gilbert și am devenit un obișnuit al literaturii care mai ridică moralul creativilor. Cât ar fi durat și acest nou entuziasm fără nici un stimulent extern, nu știu. Pentru că am intrat într-o nouă etapă o dată cu arta de a cere.

Curajul de a cere bani

Și eu aveam reticența de a cere bani de la prieteni și străini pentru un proiect care s-ar putea să intereseze pe mai mulți decât pe mine – inițiatorul. Anticipam dezastrul cu Centenarul, așa că am aruncat în doară (la începutul lui octombrie 2017) o vorbă pe facebook cum că, dacă mi-ar da cineva 1.000 de euro, aș face o serie pe șleau despre Marea Unire.

Nu subestimați puterea unui like sau unui comentariu de a schimba viața omului. Prietena mea A. – care a intervenit în mai multe momente cruciale – a spus ceva de o campanie, iar vorba a devenit idee, ideea a devenit proiect, proiectul a decis un buget, iar bugetul a făcut necesară o campanie de crowdfunding. În 45 de zile am strâns nu 1.000 de euro, ci 2.000 de euro, de la toți cei care doreau să vadă o serie de 15 episoade despre Marea Unire. Nici nu ajunsesem la 1.000 de subscriberi, dar prietenii și fanii doreau să asigure încă 6 luni de viață istoriei pe șleau!

Nu contează câți fani ai, ci în ce relație ești cu ei

În timpul campaniei de crowdfunding, pe care am dus-o la capăt cu mult noroc și cu multă încredere din partea donatorilor, am învățat foarte mult despre mine, despre ceea ce fac și despre ceea ce aș mai putea face. Cei mai buni învățători mi-au fost chiar donatorii, care au sărit cu recomandări (special thanks to C., care m-a făcut să restructurez totul când campania trena) și au dus vorba mai departe. Platforma pe care am făcut strângerea de fonduri – crestemidei.ro – și-a dat sfârșitul fix după campania mea (doar o coincidență…), dar cât a fost activă mi s-a părut cea mai bună alegere pentru un creator din România și am avut multă susținere din partea persoanei care manageria proiectul.

Dintre toate aceste lucruri relativ noi, pe conceptul de community building l-am putut vedea cel mai bine în acțiune și lui i-am acordat mai multă atenție de atunci încoace. Aș putea spune că am trecut de la o abordare cantitativă la una calitativă. Am decis că „Istorie pe șleau” e proiectul susținătorilor, pentru că li se adresează lor și pentru că nu poate exista fără donațiile, fără încurajarea, fără interesul și fără feedback-ul lor. Mă mândresc cu ei și nu mă opresc din a(-mi) reaminti că fără ei „Istorie pe șleau” ar fi încetat să existe.

Crowdfunding-ul și comunitatea de susținători merg mână în mână, așa cum lasă de înțeles și Amanda Palmer în „Arta de a cere” (mulțumesc, A). „Istorie pe șleau” funcționează în continuare sub buget, dar există o creștere pe cât de lentă pe atât de sigură. A trecut un an și ceva de când am introdus sistemul de donații recurente (prin patreon), iar susținătorii îmi asigură în fiecare lună două săptămâni în care mă pot dedica 100% „Istoriei pe șleau”. Invers, faptul că există continuitate aduce fani, al căror număr crește susținut, cum era de așteptat. Dacă după primul an canalul avea cam 500 de abonați, după doi ani avea 5.000, iar după trei ani – 27.000. În acest moment, „Istorie pe șleau” este cel mai mare canal de istorie din youtube-ul românesc.

O voce proprie

Când am pornit la drum, eram concentrat mai mult pe imitație decât pe originalitate. Nu e nimic rău în asta; imitația e poate cea mai importantă sursă a originalității. Și nu prea mai poți fi original fără să te trezești că altcineva a făcut cam același lucru înainte sau în paralel. Apropo de asta, „Istoria cu Virgil” a pornit în același timp cu mine, eu neștiind de Virgil (și poate nici el de mine) decât după vreun an.

Ceea ce mi-a grăbit ideea de a face prezentări de istorie pe youtube a fost, pe partea de tehnică (a colajului), The School of Life, și pe partea de comunicare, Crash Course History. Ei bine, de acolo și până la rezultate a intervenit propria concepție, care e destul de dinamică și s-ar putea ca peste un an să fie complet înnoită. Însă nucleul ei e statornic și constă din trei principii: esențial, informativ, educativ. Ofer doze concise de informație despre trecut, cu scopul de a-i ajuta pe români să-și clarifice niște lucruri sau să găsească indicii – dacă nu chiar răspunsuri – pentru întrebările care îi frământă.

Mai sunt multe de învățat și întotdeauna o să mă uit înapoi puțin rușinat. Dacă aș putea-o lua de la început m-aș concentra pe a deveni un mai bun povestitor și pe a crea mai multă consistență. O serie – apropo de povestiri – are un potențial de engagement mult mai mare decât un număr echivalent de episoade disparate. Poate părea că „Istorie pe șleau” e în sine un serial de istorie a României, dar chiar și nișa asta se poate lărgi în milioane de subiecte, cu un număr nelimitat de episoade. În ultimii doi ani am învățat că fanii mă pot face să mențin consistența – atâta timp cât îi ascult. De aceea, votarea subiectelor pe patreon a fost unul dintre cele mai înțelepte lucruri. Pentru că susținătorii, cu interesele lor, sunt oglinda marelui public, și fiecare episod ieșit pe această cale a fost un viral (păstrând proporțiile cu nișa).

Vocii stilistice îi trebuia și o voce fizică, pe care am găsit-o în prietenul meu, Răzvan. E atât de potrivită, încât ne mai distrăm când câte un spectator nemulțumit de vreun episod îl trimite pe el la bibliotecă. Nu dați în mesager! El e acolo ca să vă petreacă prin istorie cu priceperea vechilor rapsozi (și ca să îmi facă mie lucrul mai plăcut, când editez episodul).

Nici un regret. Numai recunoștință

Dacă m-aș fi transformat în avocatul materialistului, aș fi avut destul motive să nu pornesc acest proiect. Prea multă muncă în raport cu banii și cu timpul, prea mult timp irosit în raport cu alternativele mai sustenabile și mai bănoase. Dar când ceea ce faci pornește din suflet, ideile astea nu te preocupă (sau fac doi pași în spate).

Am foarte multă recunoștință pentru tot ce a fost până acum. Îmi vine să mulțumesc și youtube-ului că există, și internetului că nu a căzut, și guvernului că nu a declanșat o criză economică. Dar rămân la cercurile imediate.

Mulțumesc mamei, care m-a ținut pe salariul ei de educatoare când aveam venituri mici și făceam episoade „Istorie pe șleau” ca și când aș fi trăit cu pensie specială.

Mulțumesc prietenilor cărora le-am dezvăluit proiectul meu secret în 2015-2016 și care m-au încurajat să fac de fapt ce exersasem cu ei, printre beri, țigări și glume.

Mulțumesc primilor fani de pe vremea când un like și un subscribe făceau cât 100 de acum, când mi s-a urcat faima la cap.

Mulțumesc prietenilor apropiați, cărora le-am băgat sub nas drafturi și versiuni alpha, așteptând să-și dea seama singuri că le doresc feedback-ul gratuit.

Mulțumesc donatorilor și ambasadorilor seriei Marea Unire pe șleau, serie care a fost cel mai important jalon al canalului.

Mulțumesc I. și L. de la Scena9, care mi-au introdus canalul în hipsterosferă și mi-au dat lecții gratuite de scris.

Mulțumesc tuturor celor care au scris despre proiect sau mi-au luat interviuri pentru că le-a plăcut ce făceam sau pentru că doreau să rupă internetul cu un articol despre „Istorie pe șleau”.

Mulțumesc prietenilor care mi-au dat un șut în fund, de-am făcut un pas înainte, cu admirația lor față de Virgil.

Mulțumesc celor care vorbesc despre „Istorie pe șleau” pe la ședințe, prin cluburi, la coadă la șaorma sau prin sălile de clasă.

Mulțumesc susținătorilor din ultimele 15 luni, care au adus „Istorie pe șleau” la viteza de croazieră și m-au ajutat să țin standardul (și stindardul) ridicat.

Mulțumesc, mulțumesc, de 3 ori mulțumesc!