[VIDEO] Secretul limbii române. Ce s-a ales de populația romanizată, în epoca migrațiilor (secolele 3-8) ?

După cum știm, Dacia a fost ocupată  de Imperiul Roman la începutul secolului 2 și a trecut printr-un proces de romanizare. Romanizarea a fost făcută pe două căi: în primul rând prin colonizarea provinciei cu persoane din Imperiu, care vorbeau deja latina, și în al doilea rând prin preluarea limbii latine și formelor de civilizație romană de către daci și alte triburi locale.

Din secolul al 3-lea și pentru multe sute de ani de atunci încolo, noi grupuri succesive de populații și-au făcut apariția la granița Imperiului Roman. Ele nu erau doar atrase de bogățiile și civilizația din Imperiu, ci și sperau să primească protecție și subsidii de la Imperiu pentru a face față presiunii altor grupuri de migratori. Spun „grupuri” pentru că sub o denumire sau alta erau de fapt uniuni ale unor triburi diferite sau un trib dominant care avea în surbodine alte grupuri sau o combinație între migratori și autohtoni. De exemplu, o invazie așa-zis „gotică” putea cuprinde goți, gepizi, carpi și sarmați, și poate chiar și daco-romani.

De aceea, valurile succesive de migratori nu trebuie considerate ca fiind omogene din punct de vedere etnic sau lingvistic, lucru oricum imposibil de demonstrat. Dar o anumită denumire ne poate arăta ce trib domina sau provoca interesul imperialilor. Așadar, din secolul al 3-lea până în secolul al 8-lea s-au făcut remarcați pe teritoriul României de azi goții, gepizii, hunii, avarii, slavii și bulgarii.

După mai mult de 150 de ani de prezență în zona Carpaților, administrația romană și legiunile s-au retras treptat din Dacia începând din anul 272. Acest proces e cunoscut sub denumirea de „retragerea aureliană” pentru că a început în timpul domniei împăratului Aurelian. Retragerea a fost o operațiune de repliere strategică pe linia Dunării în fața presiunilor migratorilor și altor triburi nesupuse, dar asta nu însemna că legăturile Imperiului cu populația romanizată de la nord au fost întrerupte.

Cât timp romanii au fost prezenți la Dunăre, influența lor s-a manifestat mult mai departe, atât prin schimburile de tot felul, cât și prin expansiunile periodice ale Imperiului. De exemplu, în vremea lui Constantin cel Mare romanii au construit un al doilea pod peste Dunăre (328). Or o asemenea investiție costisitoare arată că Imperiul Roman avea încă o prezență solidă la nordul Dunării și după „retragerea aureliană”, măcar pentru a proteja comerțul și pentru a mai atenua din șocul invaziilor asupra Imperiului.

De asemenea, prezența romanității la nordul Dunării a fost asigurată chiar și de migratori, prin cel puțin două căi. Migratorii aveau obiceiul ca în fiecare incursiune de jaf în provinciile Imperiului, să ia înapoi cu ei o grămadă de prizonieri, în speranța că Imperiul îi va răscumpăra. De regulă răscumpărarea nu avea loc, așa că prizonierii aceștia formau comunități romanice în mijlocul migratorilor. O altă ocazie de romanizare prin intermediul migratorilor apărea atunci când migratorii cădeau la pace cu Imperiul și deveneau federați (adică aliați), moment în care influența civilizației greco-romane se intensifica.

Așa că pentru încă 300 de ani de la „retragerea aureliană”, populația de la nordul Dunării a fost expusă la influențele lingvistice și materiale ale romanității. Și influențele spirituale au fost puternice, limba comună favorizând răspândirea creștinismului cu și mai mare repeziciune în secolele 3-6.

Pentru autohtonii romanizați și creștinați, cele câteva vulnerabilități apărute o dată cu retragerea autorităților romane au devenit chiar avantaje în raportul cu migratorii. În primul rând, prin ieșirea din Imperiul propriu-zis, Dacia a fost ferită de incursiunile de jaf ale migratorilor, pentru aceștia fiind mai tentante orașele prospere de la Dunăre, de la Marea Neagră sau din Balcani. În al doilea rând, cum populația din Dacia și din împrejurimi s-a ruralizat și nu avea elitele care să organizeze o formă de stat și o rezistență armată, migratorii nu au pornit la război împotriva ei, nu au masacrat-o și nu au înrobit-o, ci au lăsat-o în pace atâta timp cât plătea tribut în produse agricole.

Prioritățile migratorilor au fost destul de clare și erau de ordin economic. Atacau și jefuiau acolo unde erau bogății și dominau populația rurală, care trebuia să asigure hrana și băutura păturii războinice. Pe lângă faptul că Dacia și zonele învecinate erau în afara rutelor de jaf, arcul munților Carpați a ținut departe marea masă a migratorilor. În timp ce autohtonii locuiau în zona de deal și de munte, migratorii cei mai agresivi, cum ar fi hunii, avarii și bulgarii, erau nomazi și aveau războinici călăreți, orientându-se către zonele întinse de câmpie, cum ar fi vechea Sciție și Pannonia.

Migratorii care au fost mai prezenți în preajma autohtonilor, cum ar fi goții și gepizii, pe lângă faptul că au păstrat sistemul de tribut contra păcii și neamestecului, erau destul de puțini la număr în raport cu populația romanizată. Așa-zisele „popoare” migratoare erau de fapt niște grupuri de câteva zeci de mii de persoane conduse de o elită războinică și care își exercitau puterea peste sute de mii de țărani romanizați. În astfel de condiții, e destul de ușor de înțeles de ce limba romanică s-a bucurat de continuitate la nord de Dunăre.

Dar o dată cu apariția migratorilor slavi pe teritoriul Moldovei și Munteniei de azi, în secolul 6, lucrurile s-au schimbat dramatic. În primul rând, numărul mare al slavilor și păstrarea legăturii cu zona lor de proveniență i-au avantajat în raportul de putere cu alte populații. În al doilea rând, împreună cu avarii au semănat haos în Imperiu prin numeroasele atacuri din secolul 6, și au profitat de căderea graniței în anul 602 pentru a se stabili definitiv în provinciile de la sud de Dunăre. Astfel, slavii au izolat populația romanizată nordică de restul romanității din Balcani. În al treilea rând, slavii erau sedentari, aveau un mod de viață asemănător cu al populației rurale romanizate și erau dispuși să lase prizonierilor libertatea de a se integra în comunitate. Cu asemenea premise și după sute de ani de conviețuire a romanicilor cu slavii s-a format limba română.

După invazia bulgarilor la sfârșitul secolului 7, crearea primul țarat bulgar (de limbă slavă) în anul 681 nu a făcut decât să întărească influența slavilor la nord de Dunăre în secolele ce au urmat. Trecând sub dominația bulgarilor, ungurilor, rușilor kieveni, pecenegilor și cumanilor, românii n-au reușit să organizeze state decât de-abia în secolul 14. Până atunci, cumințenia și pământul le-au asigurat dăinuirea.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: