[VIDEO] Cum a fost posibilă romanizarea Daciei în secolele 2-3? + Continuitatea romanității la Carpați

Dacă vrem să înțelegem procesul romanizării, trebuie să discutăm despre cel puțin 4 elemente: cine a mai rămas și cine a sosit în Dacia, cât de profundă a fost prezența romană și ce s-a întâmplat după retragerea aureliană.

Când împăratul Traian a cucerit Dacia în 106, populația autohtonă, pe care o numim generic „daci”, a rămas fără o elită conducătoare. Regele Decebal și alte căpetenii s-au sinucis, iar alți șefi mai mici au fost făcuți prizonieri. În felul acesta, dacilor le-a lipsit acea clasă de aristocrați care ar fi putut fie să devină intermediari în raporturile cu romanii, fie să inspire o rezistență la romanizare. Pentru că societatea dacă a fost complet destructurată, fiecare comunitate locală era nevoită să interacționeze direct cu noua administrație, fiind expusă astfel romanizării.

În al doilea rând, populația autohtonă s-a împuținat și s-a dispersat, dacii devenind minoritari în vechea lor țară. Pe lângă pierderile uriașe din timpul celor două războaie, câteva zeci de mii de daci au fost făcuți sclavi, iar mai multe mii au fost forțați să lupte în jocurile de la Roma care celebrau victoria lui Traian. În plus, mii de daci au fost recrutați în trupele auxiliare și au fost trimiși să lupte în Britania sau în Orient. Pentru că majoritatea celor dispăruți din Dacia erau bărbați, dezechilibrul demografic le-a determinat pe multe femei dace să formeze familii mixte, sau să servească în casele romane.

Pe lângă acest șoc din primii ani, care a dizolvat familii și comunități, dacii s-au confruntat întotdeauna cu problemele înapoierii lor economice. Dacă nu au murit de foamete și boli, mulți dintre ei au preferat să migreze către orașele și fermele romane, sau să facă serviciul militar pentru o soldă frumușică și o bucată bună de pământ la final de contract.

Nici așa-numiții „daci liberi” nu se țineau deoparte de viața din Dacia romană. Pe lângă migrația economică, numeroasele lor incursiuni de jaf și urmele arheologice arată de fapt cât de prost o duceau în comparație cu daco-romanii din Imperiu. Cândva în cele două secole de vecinătate o parte dintre aceste triburi au fost nevoite să se integreze în lumea romană, din motive economice sau politice. De exemplu, în vremea împăratului Commodus s-au strămutat în Dacia romană 12.000 de familii ale „dacilor liberi”, ca să scape de triburile germanice.

Acolo unde dacii locuiau concentrați, adică în zona Mureșului mijlociu, s-a așezat marea masă a coloniștilor romani, urmată de contingentele anuale de veterani ai legiunilor și unităților auxiliare. Cu așa o suprapunere, pentru dacii din fostul regat era clar că nu ar fi putut scăpa de romanizare. Cum romanizarea însemna în primul rând preluarea limbii latine, faptul că majoritatea coloniștilor vorbeau deja latina a scurtat perioada necesară răspândirii acesteia în Dacia.

Oricum, pentru că sosiseră din toate provinciile imperiului, limba latină era un fel de engleză a acestor expați ai Antichității. Mai mult decât atât, o civilizație superioară tehnologic precum cea romană nu putea să existe fără folosirea unui limbaj complex și a comunicării prin scris. Iar dacii aveau de ales: fie învățau latina și o duceau mai bine, având șanse să devină cetățeni și să obțină proprietăți și funcții, fie se chinuiau să supraviețuiască cu „barză, viezure, mânz” la periferia lumii romane.

Prezența efectivă a administrației și armatei romane în Dacia a durat mai puțin de 170 de ani. Asta înseamnă totuși că vreo 7 generații succesive au trăit în contact cu limba latină. Cât de ușor era să învețe autohtonii latina, în condițiile în care coloniștii majoritari o vorbeau deja, ne-o pot arăta românii emigrați în Spania și Italia de azi. Lor le-a trebuit doar o generație ca să înceapă să vorbească rotaliana și rumaniola, și asta în epoca în care se pune mare preț pe identitatea națională. Acum 1900 de ani, dacii erau mai dispuși decât românii de azi să renunțe la limba lor, mai ales că nu aveau o cultură și tradiții politice puternice, precum le aveau grecii, egiptenii sau evreii.

Ce s-a întâmplat în schimb cu restul așa-numiților „daci liberi”, care nu au ajuns sub administrația romană și chiar au atacat Imperiul, nu știm. După ce s-au făcut remarcați în secolul 3, când au jefuit Dacia romană alături de goți, aceștia au dispărut din istorie, și limba lor o dată cu ei. Se poate ca șocurile migratorilor huni și avari să-i fi împuținat, sau să-i fi forțat să fugă peste munți. Sau ca romanicii din Dacia abandonată de Imperiu să se fi amestecat cu ei și să-și impună limba.

Știm sigur că limba dacă nu avea nici o legătură cu latina, dovada fiind translatorii care însoțeau trupele romane. După retragerea aureliană, populația din Dacia s-a ruralizat aproape complet și a devenit semi-nomadă. Răspândirea graiurilor romanice în regiunile care nu au fost sub stăpânirea romană directă se poate explica și prin mișcarea peste Carpați a țăranilor oieri. La această transhumanță de sute de ani s-a adăugat mai târziu – în Evul Mediu – migrația românilor din Transilvania înspre zonele din Moldova și Muntenia pustiite de cumani, tătari și alți războinici călăreți.

Spre deosebire de Britania, Panonnia sau Moesia – provincii în care s-a pierdut latina populară –, fosta Dacie romană a fost ferită de stăpâniri durabile și profunde ale popoarelor care mișunau prin Europa secolelor 3-7. Importante în avantajul acesta au fost protecția arcului carpatic, care îngreuna accesul migratorilor, și tendința localnicilor de a se retrage din calea acestor invadatori, mai la deal. Așa cum alte graiuri romanice s-au păstrat în zonele de munte ale Balcanilor, așa și limba română și-a putut păstra miezul latin departe de orice pericol, la codru verde și apă cristalină.