Istoria în societate

Avem o istorie a femeilor din România ?

Trece anul, vine luna martie și ne minunăm iar de recurențele românești: eternul discurs despre femeie, eternul violenței la adresa ei, „eternul feminin”. Dacă pe o femeie nici cu o floare nu o poți atinge, tradiționaliștii și progresiștii se ating în aceeași replică echivocă: „așa a fost dintotdeauna”. Problema e că în ambele cazuri – cel legitimator și cel eliberator – se revendică o generalizare fără acoperire. De unde știm că „așa a fost dintotdeauna”? Din istorie…

Doar că istoria femeilor din România mai degrabă e sublimă și lipsește cu desăvârșire. Bineînțeles, la nivel intuitiv știm cu toții „cum e cu condiția femeilor” și eventual și „cum a fost”, grație memoriei transmise de la o generație la alta. Dar în mod riguros nu prea știm, din lipsă de probe sau din cauză că avem probe parțiale.

Haideți să pornim cu probele parțiale. Istoriografia românească de gen nu e nici măcar în faza ei adolescentină, dar câtă e s-a maturizat înainte de vreme, într-un efort de sincronizare cu tradițiile occidentale vechi de câteva zeci de ani. Momentul zero al istoriografiei de gen la noi poate fi considerat anul 2000. Cu alte cuvinte, doar din secolul 21 am devenit dispuși să scriem o istorie a României cu două personaje. (M-am lămurit cu ocazia asta de ce e preferată sintagma „istoria românilor” pe coperțile manualelor și tratatelor Academiei). Lista scurtă de autoare și autori începe by default cu Mihaela Miroiu, matriarha studiilor de gen în România, și continuă cu Maria Bucur, Alin Ciupală, Ștefania Mihăilescu, Constanța Vintilă-Ghițulescu, Ghizela Cosma, Ramona Păunescu. Valul al doilea s-a format în contextul condamnării comunismului și le cuprinde pe Corina Doboș și Luciana Jinga, to name but a few. Se adaugă numeroase autoare din zona istoriei familiei și demografiei istorice (unde femeia e o categorie prioritară pe baza atribuirii rolului de zămislitoare de prunci). Deja s-au adunat în jur de o sută de lucrări care vorbesc profesionist despre istoria femeilor în România ultimilor 200 de ani.

Totuși, de ce sunt probe parțiale? Nu mă înțelegeți greșit: ele sunt integrale în sine, dar în raport cu marea narațiune (istoria aia absolută și exhaustivă, în același timp imposibilă) ele constituie frânturi de istorie. În primul rând, istoriile de gen se aglomerează – în funcție de interese și surse – cronologic în zona epocilor modernă și comunistă și tematic în zona culturală (reprezentări, discursuri) și (bio-)politică (de la drepturi politice la drepturi reproductive). Marile absențe se remarcă în zonele dictaturilor de dreapta (perioada Carol al II-lea, legionarii, perioada Ion Antonescu), în ceea ce privește mediul rural (țărănesc, că boieroaicele au partea lor), în contextul Holocaustului, în relație cu dinamica interetnică, în economie, în câmpul muncii etc. În aceste sectoare nici istoriografia „masculină” nu a sălășluit destul.  În al doilea rând, istoriile de gen prioritizează femeile – un gest recuperator și reparator lăudabil, care nu are nevoie de argumente suplimentare -, ceea ce înseamnă că ulterior va fi nevoie de un efort de recalibrare a discursului istoric, de fuziune a celor două istoriografii de gen (cea tradițională/despre bărbați și cea despre femei)*.

În mediul istoriografic (și mai mult în mass-media) persistă o problemă de ordin metodologic. Avantajul (potențial) reprezentat de creșterea ponderii feminine în rândul emițătorilor de discurs istoriografic (fiecare scrie istoria genului său, clar!?) vine la pachet cu manifestarea în sens tradiționalist, auto-colonizator, al unor autoare. Aceste autoare – care ca număr sunt cel puțin la paritate cu autoarele critice – pretind că scriu istorii ale femeilor, dar abordând subiectele dintr-o perspectivă și cu un mindset tradiționaliste. Simplu spus, ele scriu – total necritic – istoria acelor aspecte „specific feminine”: vestimentația/moda, maternitatea complezentă, loisir-ul, artele, poezia și amorul. La asta se adaugă și bagaj cultural de clasă. Aș fi indulgent dacă aș spune că 90% dintre istoriile femeilor din România încep cu regina Maria și cu doamnele din aristocrația românească (continuând cu ce mai purtau ele și ce le dădea clasă). Fenomenul, evident, nu e specific României; dimpotrivă, am putea zice cu mândrie că suntem sincronizați de-a binelea cu, scuzați elitismul, ersatz-cultura de masă occidentală. Această direcție istoriografică nu are trecere în cercurile academice de standarde înalte, dar alimentează cu succes percepțiile de gen tradiționale ale marelui public.

În mediul online ai zice că istoria de bun-simț a femeilor din România nu prea reușește să-și croiască drum prin marea reprezentărilor tradiționaliste. De fapt, cred că există o terra deserta care ar putea fi colonizată de noile istorii ale femeilor, fără să intre în coliziune (tehnic vorbind) cu ceea ce deja există. Am testat de curiozitate niște căutări pe google. Puteți vedea mai jos cât de goală e nișa despre care vorbesc…

Un număr de 609.000 rezultate cu niște cuvinte-cheie comune arată un rezultat modest

Acesta e locul în care sintezele, enciclopediile, în fine, istoriile mai accesibile publicului larg, ar putea să se așeze și să germineze transformarea în sens progresist și feminist a percepției generale asupra trecutului, prezentului și viitorului femeilor din România.

Resping cu toată fermitatea ideea unei istorii canonice a femeilor din România. Însă tentativa de a construi o mare narațiune care să fie lăsată să se ramifice, concomitent cu apariția istoriilor diacronice sectoriale, mi se pare firească și se înscrie în logica scrierii istoriei: încercăm să organizăm lucrurile ca să putem înțelege (și să poată înțelege și ceilalți), dar o facem în cadre dinamice (prin secvențe de construcție-deconstrucție).

În concluzie, în România există o istoriografie de gen tânără dar dinamică, care se desprinde cu viteză de discursul mainstream tradiționalist, dar atâta timp cât nu va lua în considerare și umplerea faliei cu povestiri individuale și istorii generale accesibile marelui public, va rămâne la nivel societal irelevantă, iar scopul ei intelectual va fi compromis.

O sursă de inspirație ar putea fi revista glossy dedicată istoriei femeilor – Historiskan („Istorică”) -, apărută în Suedia (una dintre țările campioane ale egalității de șanse) în 2015. Pe urmă, când lucrurile se vor mai echilibra, ar fi de dorit să apară reviste și documentare gender neutral.

PS: Poate voi vorbi cu altă ocazie despre o chestiune care susține „lipsa probelor”, anume consemnarea experiențelor femeilor de către bărbați– ca reprezentanți ai autorității politice și culturale, deci creatori de istorie – în documente.

*Aș putea duce discuția și în direcția aceasta: poate fi bărbatul/femeia o categorie istoriografică validă?

Ți-a plăcut? Susține povestea trecutului României aici:
Tagged , , , , , , ,