Promovarea cercetării istorice

(fragment dintr-un notă scrisă în 2009 în așteptarea unei conferințe dedicate minorităților naționale din România în sec. 19, organizată de Institutul „Nicolae Iorga”)

Cercetarea din România este foarte puțin vizibilă. Atât de puțin se știe despre activitățile cercetătorilor, încât se crede că nici nu există. Poate că promovarea e înțeleasă ca mijloc strict economic, și ca atare instituțiile bugetare nu ar fi nevoite să facă asemenea ”efort” de informare a unui potențial public. Cercul vicios în care prins acest tip de cultură va continua să se învârtă atâta timp cât instituțiile de cercetare rămân ”în afara timpului” și nu vor adopta o strategie ieftină și comodă, cu maxim de ”profit de imagine” (creșterea nivelului de informare cu privire la aceste instituții, deci o posibilă creștere – de la zero – a prestigiului). Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din București dă exemplul unui colectiv rămas într-o inerție comunistoidă în ceea ce privește cadrul instituțional. Cercetările interesante care sunt produse între pereții acestui edificiu nu vor avea vigoarea culturală la care probabil se gândesc cu jind autorii decât în condițiile unei mai bune „nutriții” logistice. De mult apuse vremurile când o carte așteaptă timidă să fie descoperită. Cărțile (prin autorii și editorii lor), și mai ales evenimentele – că de la ele pornisem – trebuie să-și ”dreagă vocea” și să-și anunțe public valoarea. Altfel, presupunerile continuă: ”Ăia nu fac nimic acolo, toacă banii statului la fumat și bârfă”. Doar nu e așa, nu?