O schiță de program pentru tinerii colegi istorici (2012)

(un text mai vechi, din 2012)

Ce facem ?

E nevoie de studii de specialitate. Istoriografia română nu se află în criză de idei și de subiecte decât în măsura în care istoricii nu mai au imaginație și curiozități. Din păcate, imaginația multora o ia razna, fiind cauționați și de profesori. Adevărată pierdere de vreme și risipă de mijloace pentru cei care doresc să facă o „comparație între Primul și Al Doilea Război Mondial”, „însemnătatea revoluției X”, „imaginea lui Nicolae Iorga în ziarul Strigătul Vrancei” etc.

E nevoie de instrumente de lucru și de corpusuri de documente. Bineînțeles, acestea presupun angrenarea unei mari forțe de muncă (colective de peste 10 specialiști) și cheltuirea unor sume considerabile de bani. Din păcate, instrumentele de lucru ajung să fie rezultatul unei munci cu gradul cel mai mare de efort și cu gradul cel mai mic de recunoștință.

Trebuie ca o bună parte dintre istorici să își dea seama că reciclarea textelor mai vechi și variațiunile pe aceeași temă restrânsă sunt metode ilicite de a produce în cele din urmă tone de maculatură. De asemenea, trebuie evitate subiecte suprasaturate atâta timp cât abordările/metodologiile/sursele rămân aceleași, deci în realitate nu se aduce nimic nou (astăzi printre temele fashionable se numără extrema dreaptă în România interbelică, lupta pentru putere în PCR, stalinizarea României). Ideea de „contribuție” este de multe ori supralicitată, aportul original nedepășind în dimensiuni materiale anterior valorizate.

E nevoie de mai mult decât scrisul pe bloguri și în reviste de popularizare. Singura metodă prin care valoarea profesională poate fi recunoscută de către comunitatea științifică este lucrarea de specialitate/științifică. Un tânăr absolvent e nevoie să înțeleagă că munca asiduă îl va onora ca istoric. E adevărat că suntem crescuți într-un mediu în care lucrul bine făcut nu este întotdeauna apreciat pe măsura valorii sale și în care adevărata rampă de lansare este nu profesionalismul, ci vizibilitatea și – mai apoi – faima (dacă nu mai punem la socoteală relația cu grupuri influente). Trebuie avut în vedere faptul că a scrie în online/mass-media poate consuma porțiuni consistente din timpul și resursele alocate activității științifice „serioase”.

Cum facem ?

E nevoie să se revină la documentul inedit. Trebuie lăsate scriitura comodă pe baza a trei lucrări din bibliografia autohtonă/occidentală în schimbul unei activități asidue, de „benedictin”. Trebuie ca aparatul critic să își mențină locul de onoare, în pofida presiunii unor edituri care vor „să facă lectura mai ușoară”. E drept că în spațiul cultural românesc contează mai mult cum scrii decât ce scrii, dar istoricii nu trebuie să scrie pentru faimă și nici pentru scântei vremelnice.

Trebuie abandonată tentația provizoratului, cel puțin pentru lucrările mari (cărți). Ele trebuie să aibă vocația unor lucrări fundamentale, dar să nu exprime aroganța definitivării. Într-o bună zi ele vor deveni „depășite”, însă nu și bune de aruncat la gunoi.

Trebuie să se urmărească originalitatea, dar să se evite incoerența, figurile retorice și poetice. Istoricii-poeți prind la masele ignorante (numeroase în România, nu neapărat din vina lor), dar istoricii trebuie să fie profesioniști în primul rând, nu „vulgarizanți” sau chiar vulgari. Trebuie ca istoricii să nu trateze istoriografia ca pe o tribună.

Trebuie să fie preluate cu atenție (critic, deci) teoriile venite din științele sociale (de limbă engleză, în special, pentru că sunt mai numeroase și accesibile lingvistic). Trebuie făcută distincția între teoreticieni, adică oameni care propun modele teoretice pornind de la puține exemple (constituite uneori empiric), și cercetători, adică cei care propun modele teoretice pornind de la multe exemple prelucrate cu metode științifice consacrate. Trebuie să se țină cont că trecutul e mult prea complex pentru a fi redus la niște sintagme-clișeu (cum ar fi, de exemplu, mult folosita idee a lui Benedict Anderson de națiuni ca imagined communities) și că acestea din urmă sunt doar niște „variabile conceptuale” cu care operăm.

Cercetarea micro trebuie să stea la baza cercetării macro. De obicei se demarează cu cercetare macro. Datorită modului în care sunt formulate sarcinile în timpul facultății (dar nefiind singurul motiv), tinerii absolvenți de istorie sunt obișnuiți să elaboreze texte scurte de sinteză (de cele mai multe ori sub formă de eseu). Dacă textele din timpul facultății trebuie să arate capacități de înțelegere, de învățare, de sinteză, de reproducere etc., textele unui istoric trebuie să arate în primul rând spirit critic și acribie. Eseurile și gazetăria sunt activități pe care un istoric, ca orice om de litere, e îndreptățit să le desfășoare, dar pentru asta trebuie să iasă din ipostaza de istoric, să pună deoparte titlul profesional. Cred că niciun istoric nu își merită titlul până nu scrie o microistorie.

Istoricii tineri trebuie să se ferească de generalizări ca de dracu’. Ele sunt greu de evitat, mai ales că sunt și cele mai la îndemână în lupta cu încâlceala/complexitatea trecutului. Dacă se face o generalizare, ea trebuie să fie discutată și clarificată pe multe pagini. Fratele generalizării, indecent, este tezismul. Istoricii trebuie să se îndoiască până în ultima clipă de incontestabilitatea concluziilor afirmate. Istoricii trebuie să depășească teama (pe lângă inhibarea orgoliului) de a spune de cele mai multe ori „nu se știe”, „nu e sigur”, „probabil”. Pe cât de evident poate părea trecutul, pe atât de înșelător poate fi. O metodă igienică de a contura mai bine un aspect din istorie este „generalizarea prin excludere”, cum i-aș zice, adică surprinderea a tot ceea ce nu a fost o entitate istorică (fenomen, grup, individ).

Istoricii tineri, motivați în primul rând de nevoia de a fi recunoscuți în mediul științific internațional, sunt tentați să preia noile tendințe din istoriografia respectivă. Un alt caz al „formelor fără fond”. Se vorbește de mentalități ale românilor fără un corpus de surse corespunzător, se face antropologie istorică fără existența unor date etnografice, se face istorie socială fără date sociologice. De multe ori o abordare interdisciplinară cu privire la istoria românilor nu poate fi aplicabilă. Acolo unde nu e lene/lipsă de onestitate/simplu mimetism tâmpit ori oportunism, nu sunt documente/instrumente suficiente.

Cum este tratată chestiunea problematizării în istoriografia tânără ? Preluând avântul, dar nu și substanța Școlii de la „Annales” (în primul rând; mai sunt unele orientări incipiente către noile tendințe din istoriografia nord-europeană și americană), tinerii istorici trec direct la problemă, fără să țină cont că pentru a problematiza e nevoie de experiență, inteligență, imaginație și surse. De obicei sunt în doze insuficiente toate patru. Astfel, se problematizează ori prost de-a dreptul, ori într-un mod absurd sau anacronic (decontextualizând), deci tot prost.

Din tezism și din mimetism s-a format la unii tineri istorici un tip de atitudine deloc științifică, circumscrisă preeminenței ipotezei. Cu alte cuvinte, unii istorici caută să confirme ipotezaîn loc să o verifice, iar practic acest lucru are loc prin recoltarea informațiilor convenabile. O astfel de atitudine e sinonimă cu minciuna prin omisiune. Tipul acesta de scriere, în genul eseului argumentativ, nu se pretează istoriei, care trebuie să trateze o problemă extensiv, așa cum un detectiv ține cont de toate indiciile în timpul investigației sale. Textele elaborate în felul acesta – al confirmării ipotezei – nu fac decât să hrănească ideologiile (care au un nucleu mitologic/istoric). Ori, după părerea mea, istoriografia sinceră are o finalitate nobilă: aceea de a sparge, de a invalida ideologiile.