Florin Țurcanu în contra numirii lui Ioan Scurtu în fruntea Institutului Iorga (2001)

sursa: Observator Cultural, nr. 58, aprilie 2001

O comisie a Academiei Romane a decis, acum citeva zile, pe baza unui concurs la care au participat istoricii Andrei Pippidi si Ioan Scurtu, numirea acestuia din urma in postul de director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga“.
Decizia comisiei ii poate uimi, fara indoiala, pe multi dintre istoricii romani. Desi numele celor doi sint bine cunoscute, ne putem intreba, pe buna dreptate, conform caror criterii a avut cistig de cauza candidatura dlui Scurtu in fata celei a profesorului Pippidi. Institutul „Nicolae Iorga“ este cel mai important si cel mai cunoscut institut de istorie din Romania. Vocatia lui, se stie, este istoria universala, dupa cum si-a dorit-o ilustrul sau fondator. Ce perioada din istoria universala acopera scrierile dlui Scurtu, specializat in istoria de doua decenii a Romaniei interbelice? Sint mai putin convingatoare volumele si articolele dlui Pippidi, care trateaza teme ce merg din Evul Mediu pina la inceputul secolului al XIX-lea si privesc atit istoria romanilor, cit si pe cea sud-est europeana? Dl Scurtu ne-a obisnuit nu doar cu o istorie strict politica, ci cu una in care insusi fenomenul politic este inteles si tratat in cel mai ingust mod. Cine ar avea rabdarea sa parcurga cartile dlui Scurtu s-ar intilni cu o istorie fara intrebari si nedumeriri, liniara, limitata cu suficienta la spatiul national, deloc tentata de demersul comparativ si de diversitatea explicativa. O istorie cu surse putin variate si insuficient supuse exercitiului critic. O istorie care pare sa ignore cu totul nevoia de dialog intelectual cu istoriografia din afara Romaniei. O istorie comoda, in cele din urma, si pentru cel care o scrie, si pentru cel care o citeste.

Acest mod de a scrie istoria poarta urmele adinci ale interdictiilor si limitarilor de tot felul la care dl Scurtu a fost supus, ca istoric al perioadei interbelice, de cenzura comunista. A fost optiunea domniei sale sa accepte cenzura, sa scrie carti pe baza unor documente selectionate de altii, sa tolereze lipsa bibliografiei de specialitate si sa citeze trunchiat sursele. A fost alegerea sa aceea de a publica inainte de 1989 o istorie a Partidului National-Taranesc si una a monarhiei romane care nu ar putea fi astazi utilizate sau recomandate de nici un istoric responsabil. Aceste compromisuri profesionale nu pot fi sterse cu buretele. Ele il fac cu atit mai putin apt pe dl Scurtu sa-si compare scrierile cu acelea ale unui istoric care a privilegiat tocmai eruditia, abundenta de informatie, scrupulul cercetarii in arhive si varietatea planurilor pe care si-a construit subiectele. Hommes et idées du Sud-Est européen sau Traditia politica bizantina in Tarile Romane, publicate de Andrei Pippidi tot inainte de 1989, fac parte dintre cartile reprezentative pentru ceea ce a putut da mai bun istoriografia noastra in perioada comunista. Sa mai adaugam ca, desi tocmai istoria contemporana este in cea mai mare suferinta in Romania, profesorul Pippidi – si nu dl Scurtu – s-a aplecat in mod explicit, cu mai multe ocazii, asupra problemelor reconstructiei istoriografiei romane dupa 1989? Sau poate ca nu este nimic de reconstruit in istoriografia romana dupa doua decenii de stalinism si alte doua de national-comunism, de la decenta profesionala la obisnuinta schimburilor intelectuale?

Sa mai amintim ca o calitate absolut necesara directorului unui institut ca „Nicolae Iorga“ este prestigiul intelectual international si capacitatea de a utiliza si dezvolta o vasta retea de relatii profesionale? Ma indoiesc cu totul ca ar putea fi pusa in balanta recunoasterea profesionala de care se bucura in afara Romaniei dl Scurtu cu aceea de care se bucura profesorul Pippidi.
Comparati cele mai recente lucrari ale dlui Scurtu cu textele de istorie politica interbelica produse de istorici precum Ian Kershaw, Detlev Peukert, Oleg Hlevniuk, Emilio Gentile, Sheila Fitzpatrick sau cu acelea cuprinse in Cartea neagra a comunismului. Cautati idiomul istoriografic comun intre proaspatul director al Institutului „Iorga“ si acesti colegi ai sai din Anglia, Germania, Polonia, Rusia, Franta, Italia, Statele Unite. Nu-l veti gasi.
Desemnarea lui Ioan Scurtu in fruntea Institutului „Nicolae Iorga“ prefigureaza intoarcerea la provincialism si stagnare intelectuala intr-o epoca de internationalizare fara precedent a cercetarii si colaborarii istorice. La unsprezece ani dupa Revolutie, nu putem vedea in acest lucru decit o amara ironie.