Florin Constantiniu, memoriile unui istoric sub regimul comunist (2012)

(text scris în 2012, pe vremea când eram student doctorand)

Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007.

„Dacă istoriografia epocii staliniste a stat sub semnul lui Leonte Răutu și Mihail Roller, istoriografia epocii Ceaușescu a stat sub semnul lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, Răutu și Roller, instrumentele ocupantului sovietic, Mușat și Ardeleanu, expresie a mediocrității și rapacității nomenclaturii comuniste, au reprezentat cele două mari plăgi ale istoriografiei române în anii regimului comunist”. (p. 293)

Îmbinând memorialistica profesională cu eseistica istoriografică, regretatul istoric Florin Constantiniu a lăsat cu această carte imaginea mai fidelă realității a unor episoade dramatice din istoriografia română postbelică. Cele trei mari tranziții ale marii istoriografii:

1. trecerea de la istoriografia naționalistă la interpretările în cheie marxist-leninistă și falsificări de inspirație sovietică în anii 1948-1958;

2. distanțarea de modelul sovietic și rusofil (revoluționar) și recuperarea unor elemente ale istoriografiei naționaliste, îmbogățite cu elemente protocroniste și autohtoniste („lupta întregului popor” pentru independență, continuitatea) aflate în simbioză cu programul ideologic;

3. recuperarea elementelor / simbolurilor cu orientare antisovietică (Basarabia, mareșalul Ion Antonescu, pactul Ribbentrop-Molotov, etc.), în paralel cu domolirea naționalismului în urma sciziunii grupului istoricilor și cu ascensiunea modelului de istoriografie critică (și, odată cu ea, critica naționalismului)

sunt prezentate de autor din perspectiva omului direct implicat în procesele de elaborare a marilor tratate de istorie a românilor/României – lucrări care se doreau a reprezenta o autoritate în domeniu și un vademecum ideologic.

Ieșit de pe băncile facultății de istorie la mijlocul anilor ‘50, cu elementare cunoștințe dobândite din lecturile tratatelor ruse/sovietice de istorie (care s-au dovedit, evident, insuficiente chiar și pentru un debutant), tânărul Florin Constantiniu – la început cochetând cu o carieră de bizantinolog – a fost luat sub protecția istoricului Andrei Oțetea (din tabăra potrivnică „rolleriștilor”) și adus la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” de azi (1957).

Intrat în plina scenă a intrigilor, clientelismelor, rivalităților și ranchiunilor jucate de istoricii agreați de regim(uri), Florin Constantiniu a relatat pe larg episoade – organizate cu misivă de la partid – precum: elaborarea noului tratat de istorie a R.P.R. (1959-1964), apariția revistei „Magazin istoric” (1967), congresul internațional de istorie de la București din 1980 (când „avangarda” istoricilor a fost însărcinată cu aniversarea împlinirii a 2050 de la întemeierea „statului centralizat dac”), controlul producției istoriografice de către Mușat și Ardeleanu și de către Institutul de Istorie de pe lângă CC al PCR, punând astfel în evidență compromisurile (aspru judecate în anii postdecembriști de către oameni cu un îndoielnic parcurs moral), situațiile absurde sau dilemele care l-ar fi putut încerca pe orice intelectual într-un regim în care libertatea de expresie era prohibită și în care, mai mult decât atât, erau impuse mesajele care trebuiau exprimate/simulate ca venind din propria conștiință a emițătorilor-intelectuali.

La capătul cărții, nu pot să nu remarc că Florin Constantiniu, prin atitudini, selecții și activitate științifică a rămas fidel unui mod de a scrie istorie care astăzi tinde să fie desconsiderat (mai ales de către criticii de tradiție liberală), fiind construit pe o bază națională(/istă) (premisa că tot ce e românesc e bun și tot ce e străin/sovietic/rus/evreiesc e rău sau cel puțin suspect) și cu influențe marxiste (de exemplu, implicarea în disputa privind „a doua iobăgie”, etc.).

În cazul volumului de față, reiese faptul că nu atât sistemul, cât oamenii angrenați în sistem (orgolioși, meschini, cabotini, orbiți de invidii) au fost elementul decisiv; aceștia au compromis (voluntar sau cu circumstanțe atenuante) istoria oficială (în condițiile în care cineva mai susține că nu orice istoriografie susținută de stat este compromisă; ceea ce nu exclude faptul că istoriografia „neoficială” nu se poate compromite – dimpotrivă, luați cazul tracomanilor, care a devenit un exemplu clasic de impostură și manipulare cu mijloace pseudo-științifice).

„Așa cum s-a văzut, în paginile cărții de față, după începutul distanțării de Moscova, marxism-leninismul a dispărut treptat ca fundament ideologic al cercetării istorice, istoriografia română îndreptându-se spre un pozitivism nemărturisit. Repet aceasta pentru că, în absența unor puternice constrângeri ideologice, este de neînțeles totala respingere de astăzi a oricărei discuții despre fundamentele teoretice ale cunoașterii istorice. Cine se aventurează în domeniul ontologiei sau gnoseologiei istorice este suspectat pe loc de dorința de a reînvia marxismul. Lăsând la o parte faptul că falimentul socialismului de tip sovietic nu anulează automat valoarea de instrument cognitiv a materialismului istoric întrucât așa-zisul socialism real a fost un pseudosocialism, lăsând, așadar, la o parte această problemă, este evident că investigația istorică are nevoie de un set de principii teoretice și metodologice, în absența cărora ea este amenințată să devină o simplă narație factologică.” (p. 443)