Filme și istorie (2011)

(text scris în mai 2011)

Invocarea istoriei este un laitmotiv al cinematografiei. Chiar dacă filmul istoric a devenit un mijloc de educație istorică pentru mulți (de unde și agitația multor istorici în jurul „(in)acurateții istorice”), eu continuu să îl consider nu un manual de istorie, ci – în cel mai fericit caz – rezultatul unei viziuni artistice ori personale despre istorie. Adoptând următoarele premise:

  1. Istoria este folosită ca pretext în cinematografie. Pretextele sunt numeroase și nu întotdeauna ușor de depistat (mai ales că „nu ne spune poetul” prea multe în interviuri).
  2. Istoria este narativizată (o poveste care merită să fie transmisă), astfel că filmul istoric are multe similarități cu romanul istoric.
  3. Cinematografia are alte principii decât ale unei scrieri științifice, altfel nu ne-ar plăcea atât de mult filmele.
  4. Filmul istoric spune mai multe despre lumea din prezent (idei, mentalități, imaginar, reprezentări sociale) decât despre istoria ilustrată.
  5. Nu trebuie să ai multă minte ca să îți dai seama că un film istoric nu e o reconstituire obiectivă a istoriei. Nu trebuie să ai puțină minte ca să crezi că un film istoric arată lucrurile „așa cum au fost cu adevărat” (și de aici începe agitația).  Mai mult, cred că niciun cineast nu e atât de naiv – poate doar Sergiu Nicolaescu (glumesc!) – încât să îşi propună să reconstituie istoria.