Academia post mortem (2009)

(text scris în 2009)

Acum o lună, constrans de o serie de situatii, am păsit si eu in Biblioteca Academiei Române. Inarmat cu bani si cu adeverinta de student, mancat de cu dimineata, am intrat spasit in cladirea careia ii ziceam acum vreo trei ani, cand faceam cunostinta cu Bucurestiul, „Mamutu’ „. „O cladire atat de mare, depozitara a nu-stiu-cate bogatii” zic eu, „trebuie sa fie mai strasnica decat BCU”. De fapt, aici a fost problema. BCU (Biblioteca Centrala Universitara) m-a rafatat prea tare; designul modern, ergonomic, serviciile prompte, atmosfera vesela, colorata. Acum veneam la Academie, mult mai dotata cu materiale de studiu (de fapt, cea mai dotata din Romania, din moment ce Biblioteca Nationala, inghesuita in fostul Palat al Bursei, ofera cu parcimonie carti publicului cititor), dar cu surprize contrarii asteptarilor mele. Fisa mentala de observatie avea doua rubrici, dintre care una deja completata: ce are BCU, ce are Biblioteca Academiei. Pornind de la ridicatul sprancenelor cand mi s-a inmanat „permisul” (o bucata de carton cu o stampila pe care sunt scrise de mana datele despre cititor) si continuand cu indignarea pe care o aveam in sala de lectura fata de naturaletea cu care unele cucoane si unii domni cu agenda incarcata deschideau convorbirile la telefon, ziua aceea a fost una cu gust amarui. Tunam si fulgeram in sinea mea. Nu intelegeam ce se petrecea: pe toate fetele vizibile din cladire era lipite afise cu regulamente si abtibilduri cu telefonul mobil taiat, dar toata lumea „uita” sa-si puna mobilul pe un mod silentios. Regulamentul stipula cum ca nu e voie cu apa si mancare in sala, iar din toate partile fasaiau acidulatele. O cardasie tacita intre vechii cititori (batrani care cer respect fara sa respecte la randul lor) si custozi era capabila sa „treaca”  peste multe lucruri. „Ei, lasa…”

Biblioteca Academiei si-a modernizat cladirea, dar naravul ba. O institutie putreda intr-un cofraj impunator. Niciodata Academia nu a fost de toata lauda, de aplauze admirative. Intotdeauna a fost loc de reforme interne. Iesita tare ciufulita din comunism, Biblioteca a ramas de fapt victima nepasarii, asa cum s-a intamplat si cu Biblioteca Nationala. Nu am de unde sa stiu daca nepasarea vine din interior sau din exterior. As vrea sa cred ca vine doar din exterior, ca nu sunt bani suficienti pentru o modernizare ca la carte. Ori o vizita la toaleta imi spune ca e vorba de mai mult de atat. Lipsa hartiei igienice si a sapunului, mirosul de „buda de gara” sunt rezultatul unor fisuri in insasi politica acestei institutii care se vrea de prestigiu. Daca faptul ca o carte soseste de la comanda in 40 de minute e unul care forteaza rabdarea cititorului, dar care e scuzabil, datorita complexitatii unei eventuale reforme logistice, micile trucuri de genul toaletei sau a bufetului inchis, a depozitelor blocate pe neasteptate sunt cinice si demoralizante. Prinsi intr-o situatie fara iesire, nevoiti sa apeleze la materiale unice in Romania, studentii si cercetatorii tineri (batranii sunt deja „vaccinati” si intretin acest sistem) inghit in sec si continua sa apeleze la „Mamutul” macinat de o boala cronica. Am aplicat la randu-mi o gandire defectuoasa: efortul de adaptare e mai mic decat efortul de a schimba ceva in Romania. Comoditatea invinge din nou!